Poezia Așteptă de Tudor Arghezi

AȘTEAPTĂ


Așteptă ca prin mîna umbrii să treacă lucrurile toate...
Velința cîmpului începe să se-nfășoare-n vale sul.
Tîrît de bivoli, plugul nopții va răsturna cetăți și sate
Și somnul le va strînge-n fînul și paiele dintr-un pătul.
Așteptă să-și scurteze drumul îndelungarea și să piară,
Să-ți fie stîncile de smirnă și pașii-n pietre ca de ceară,
Să se apropie vecia de noi și-n șesuri să se verse,
În vreme ce din Tabla Legii prind grai și rîndurile șterse.
Așteptă să se piardă viața, care ațîță și-nfioară,
Urîtul să se tupilească pr după șurile din curți,
Să-și puie și durerea noastră o coardă nouă la vioară
Și stîlpii granițelor negre să ți se-arate strîmbi și scurți.
Atuncea, în odăjdii albe, prin plopii paznici de hotare,
Vom strecura comoara spre ceruri mai nemuritoare.

Poezia Surîsule de Tudor Arghezi

SURÎSULE



Deodată, o clipită, tresari din nevăzut,
Ceva din licărirea unui surîs pierdut.
Al cui ai fost în lume, desprins și fără glas ?
Din cei pieriți, atîta, surîsul, ne-a rămas.




De unde cii să tulburi și te trimite cine
S-ajungi, trezit din moarte, tot proaspăt și la mine ?
Ești semn că din lumina ei stinsă-n curcubeie,
A dragostei, rămîne pribeagă o scînteie.
Surîdeți diafane, din dorurile mele,
Defuncte și mutate în cerul vostru, stele.

Poezia Pe Un Prag de Tudor Arghezi

PE UN PRAG



Umblînd prin holde-o zi întreagă și-oprit în znopi cu seara-n loc,
Am scos din traistă cartea sfîntă în care zilele se-nsemnă,
Ca să citesc pe întuneric prin paginile ei de foc,
Și să zăresc ce mai rămîne ascuns în slove și mă-ndeamnă.
Îngenunchiat cu codrii-n spate, clădiți de stîlpnici și Icari,
Păream un paznic de la templu, culcat pe treapta de intrare,
Șoptindu-și rugăciunea nopții în cîntecele de stejari,
Cu ochii îndreptați la stele aprinse-n munți ca pe altare.

Poezia Calea Frîntă de Tudor Arghezi

CALEA FRÎNTĂ




De cînd m-alese viața drept martor și drept sol,
Prinzîndu-și o scînteie de insul meu de fum,
Și-a hotărît din vatra tăcerii să mă scol,
Mi-a tras cu tibișirul prin rîpi și stînci un drum.




M-am încrezut într-însa supus ca de-o menire,
Dar viscolul și vîntul drumeacul mi l-au șters,
Și m-am simțit mai singur, străin în omenire,
Ca o cataoeteasmă, în drum, de univers.



Uitat între pămînturi și ceruri, în strîmtoare,
Nu mai știam cunoaște nici calea nici solia
Și-am doborît cu pumnii și umerii stihia.



Căci căutînd odihnă și duhului repaos,
Intram prin constelații și negură în haos.