Fabula Flautul Descîntat de Tudor Arghezi

FLAUTUL DESCÎNTAT




Argatul, auzind că-l cheamă,
S-a turburat, de bună seamă,
Și ce mira mai mult oierul
E că-l chema la curte chiar boierul.
Stăpînul, trîndăvind în slava lui,
Nicicînd nu se-arătase și nicicui,
Și simbriaș la staule de-o viașă,
El nu știa măcar cum e la față.





Gospodăria lui de prin Amiazamare
Se cîrmuia de sus, din depărtare,
Cum mori, cu turme, cu bucate.
Doar pe la cîștiguri, din cetate,
Trăgeau în sate, într-acoace,
Încăpătoarele cerdace,
Carele-nnalte ( puțini, boloboace,
Coșuri și papuri ) încărcînd cu plin
Caș, miere, grîu, porumb și vin.



Sămînța brazdei grase, muncită strîns și crunt,
Din spicul cu mustață, zbîrlit, cu miez de unt.
Și sacii grei cu aur de mălai -
Plecau în coviltirele cu cai.




Portocalii, știuleții-mpletiți cu boaba mare
Ca niște faguri de mărgăritare,
Culeși cu patru fote curate, de pănuși,
Ieșeau din subsuoara cocenilor, păpuși.
Și toate, vii, ogoare și prisacă,
Urneau din bătătura uscată și săracă,
Și se ducea puhoiul plăvanilor, agale,
Ca satele, devale.




Ba oamenii puteau să creadă
Că sînt purtați ca o cireadă,
Nu-mi mai aduc aminte și am uitat cu cîte
Gîrbace și ce feluri de joarde și de bîte.




Căci între oameni și stăpîni
Era un gol zidit, ca la fîntîni,
În care apa suie-n gol de-a gata,
Tîrîte sus cu lanțul și găleata.
Izvorul nu se poate nici uita
În ochii celuia ce bea,
Nerăbdător țîșnirea să i-o soarbă
Cu gura lacomă și oarbă.





Din pricină de ziduri și de gol
Și pasărea lua calea de ocol.
Poruncile peste moșie
Veneau pe la isprăvnicie,
Ispravnicii, pe lîngă ei,
Aveau alți mulți isprăvnicei,
Și-aceștia calfe, ucenici
Mai mari, mai mijlocii, mai mici ;
Dar fiecare se-mputernicise
Cu un crîmpei din pravilele scrise,
Și fiecare-și ascundea la sîn
Fărîma lui de petec de stăpîn.
Trimise, spuse și umblate,
Poruncile-ajungeau schimbate
Și tot mergînd din ins în ins
Soseau pe dos, parcă-ntr-adins.




Stăpînul, n-aveai voie, ca pe moaște,
Nici de-a-l zări, necum de-a-l mai cunoaște.
În dreptul buzelor și-al feții
Făceau de strajă logofeții,
Și dintre ei spătari, scutari,
Păzeau fruntașii cărturari.
Stăpînul de ogoare și de ape
Era un bun al slugilor de-aproape,
Și cînd voiai să-ți vezi cîrmacii
Ți-eșeau nainte psalții și tîlmacii.
I-ai fi privit :
I-ai fi mînjit.
I-ai fi rugat :
I-ai fi spurcat.






Cînd lacrima nu știe de zăbavă,
Oftatul nu e de ispravă,
Necazul însă nu tihnește
Și nu-i pe boierește.
Te-apucă, taci ! și taci dacă te doare,
Că se deoache pofta de mîncare.
Și nu știiai, ca vai de capul tău,
De nu-ți era mai bine cînd îți era mai rău,
Nedumerit, ca vai de rine,
De nu era mai rău cînd îți era mai bine.





Porni cam pe la toacă...
Mai mult decît să-l bată, ce putea să-i facă ?
O să-l omoare ? o să moară.
Nu moare doar un rob întîia oară.
Ajunse, după ornic, pe la șase,
Cînd doarele se uită printre case
Și cată înnapoi.
Cu chivăre, la ușe, și suliți, erau doi.
Porunca e poruncă. L-au lăsat,
Ciobanul a intrat,
Murdar de nădușeală și de praf
L-a dus din spate un vătaf,
Trăgîndu-și prin belșuguri de odoare,
Ca vai de lume, bietele picioare.
Și nu putea să-și vie-n fire.
Era ca o biserică și ca o mînăstire,
Clădită parcă de Satana.
Parcă-i simțeai duhoarea și pulpana
Foșnite prin unghere.
O altfel de-ntocmire și putere
Decît la stînă și la plug.
Altfel de meșteșug
I se vădeau argatului la curte.
L-au mirosit cîini lungi cu labe scurte,
L-au miorlăit pisicile, cu blană
Molatecă și nazuri de cucoană,
Trîntite-n perini cît sofaua
De-o lene tremurată ca damblaua
Umblînd în colivii să se atîrne
L-au rîs și papagalii cu pliscurile cîrne.




Un maimuțoi dădea-n căruță
Un alt soi de maimuță,
Iar un vultur cît omul, subt zăvor,
Zmuncea de o cătușe bătută pe picior.
Săli mari în care timpul tînjea și adormise,
Și cimitire-nchise.
În lustrul pardoselii de lespezi reci, de ceață,
Zăcea o licărire de cremene și gheață.
Păreții, de la podină la grînzi,
Unii dădeau într-alții cu oglinzi,
Și împătrit de zece ori, în coadă,
Vedeai, în loc de unul, o grămadă.
Și te sfiiai de sineți ca de niște
Străini iviți în priveliște,
Din ape sure, lungi ca niște strane.
Avea și glasul umbră-ntre icoane,
Dînd zvonuri pe șoptite din tăcere,
Din încăpere-n încăpere.
Ion, văzîndu-se o sută,
A dat să strige : - ,,Doamne-ajută !”
Și glasul lui, ca-ntr-o pustie
Stîrnită, s-a făcut o mie.
Se răzgîndea și șovăia să calce
Pe scoarțe și covoare cît o falce :
Nu mai văzuse de cînd e,Ion,
Odăi cît o pășune și preș de un pogon.
În străini, cu papuri la spinare și șezut,
I se părea că vede ce nu s-a mai văzut.
Și ca o capră șchioapă, pe trei căi,
Se-mpiedica de praguri și odăi.
,,Bine-o trăi boierul, ăși zise, și nu-i chip să
Nu-l jinduiască omul. Dar mai bine lipsă.”
- ,,Doamne ! ofta ciobanul abătut,
Mai rău tu nu m-ai fi bătut.”
Și se sucea tiptil prin casă,
Înfricoșat că spaima îl apasă.
Și îi venea să-mpungă-n zid, să mugă,
Cătînd cu ochii ușe, ca să fugă.
Că-și aducea mîhnit aminte
De tihna lui de mai nainte
Și încerca dintre comori să scape
Ca din răspărul unei ape.
- ,,Nici n-ai venit și vrei să pleci ?” îi zise
Stăpînul, care-l auzise.





- ,,Ce faci la curte ?” l-a-ntrebat.
- ,,Cioban sînt, sărut mîna, și argat.”
- ,,Și cum ești poreclit ?”
- ,,Ion”, răspunde prea smerit.
- ,,Și ce simbrie ai ?
- ,,Ițari, obiele și o chilă de mălai,
Și-un miel de Paște, cînd îs mulți cucoane.”
- Șezi colea, lîngă mine, jos, Ioane,
Zise boierul, hotărît și tare. -
Mai am o întrebare ?
De unde-ai învățat să cînți din flaut ?
Că de-aia te-am chemat, ca să te laud.
Ba, te-am chemat și pentru altceva...
Vezi casa asta ? E a ta.


Nu poți rămîne fără parte,
Argat și slugă pîn' la moarte.
Te-am auzit cum cînți și-mi place.
Apropie-te, vino mai încoace.
Și șezi aci, pe jlițul meu.
E-al tău, ți-am spus, fă ce zic eu.
Stăi bine, ce te ghemuiești ?
Tu nu știi ce meșter ești
Și ce cinstire ți se mai cuvine
Față de unul nensemnat, ca mine.
Nu am o fată, că ți-aș da-o ție,
Ca-n basme, o domniță cu împărăție.
De-aci nainte, vreme nouă,
Vom face viața pe din două,
Deși prea bine înțeleg
Că ți se cade totul pe de-a-ntreg.
C-ar trebui, cu-adevărat,
Tu să fii domn, și eu argat.
Flautul tău e flaut descîntat.
Văzuși de ce te-am fost chemat ?
Ghiersul ți-e dulce, graiul ți-e ales
Și are tîlcuri bune, cu-nțeles.




Tu trebuie, de-aci nainte,
Să faci numai atîta : ghersuri și cuvinte.
De o cam dată-ți dau din toate
O legiuită, sfîntă jumătate.
Întinde mîna, ia-le :
Nu-s ale mele, s-ale tale.
Ți-ajunge ? Nu măsor cu cotul
Și, dacă vrei, zisei că-ți dau și totul.”




Ion își zise : ,,Doamne, cel din cer,
De spaimă-mi vine iar să zbier.
Nu e aievea, ăsta-i vis
Și numai Duhul Rău mi l-a trimis.”
Că-ntr-adevăr, Ion argatul
Îl deslușea-n boier pe Necuratul.
- ,,Stăpîne, - zise - nu mai știu :
Sînt sănătos, sînt mort, sînt viu ?
Un lucru știu, că sînt năuc.
Cînt și eu ca o cioară, ca un cuc,
Și niciodată nu m-aș fi gîndit
Că fac ceva deosebit.
Eu am crezut, să fie zicala mea iertată,
Că flautul nu-mi face o ceapă degerată.
Îl cerc și eu, așa,-ntr-o doară,
Și suflu-n el și-acum ca-ntîia oară.
Berbecilor tăi, poate, le plăcuse
Și babelor, cu caiere pe fuse,
Și asculta la flautut și un ied.
De-mi spui și dumneata încep să cred.
Ia seama însă, doamne, voia bună
Să nu ne dea de gol și de minciună.
Am auzit odată că mai-marii
Se sărutau la chef la lăutarii
Și că treziți, a doua zi, de greață,
Îi trimiteau la ștreanguri cu dis-de-dimineață
Ori, poate, neavînd boier în loc,
Umbli cumva să-ți bați de mine joc ?
Că n-are rost să pui pe mine preț
Și să mă faci din slugă cîntăreț.
Lasă-mă slugă, nu mă vreau stăpîn,
Ca să mă țiu de domni și să-i îngîn,





Să-mi fie frică de le-oi zice ba,
De voi tăcea cînd ei m-oi întreba.
Că mă cam sperii de-ntrebare
Și nu prea întru-n voia lui cu fiecare
Și n-am la toată vorba nici răspuns.
Am un stăpîn : nu-mi este de ajuns ?
Cu ceialalți, mai mici ca dumneata,
Îmi e mai lesne a mă descurca.
Scăparea bacilor desculți
E că nu vor stăpîni prea mulți.
Dacă mă fac boier poate că-i bine ;
Nu te mai țin de rău, în gînd, pe tine.
Ca să-ți ferești, Ioane, tu, gîtița, de ștreang,
Dator ești tuturora metanie și hang.
Și poate că, dintr-una într-alta, niciodată,
Așa e boieria, nu scapi față curată.
Și facem, mi se pare, și tîrla de ocară,
Stînd pe la ușe, ploconit la scară.
Rînjit în silă, pînă la urechi,
Șa musafirii tăi, și noi și vechi.
Să casc de cască ei și, la sudalme,
Să mă ridic și să le bat în palme
Și să mă strîmb și să mă-nchin,
Să zic la toate : ,,bine” și : ,,amin”.
E greu să mă mai țugui, să m-ascut,
Că niciodată nu m-am prefăcut.
Orice-aș mai fi, o să rămîi ce-am fost,
Ion, ciobanul de la oi, cel prost.”



- ,,A da-ndărăt nu se mai poate,
Ți-am așezat și drepturile toate.
Uite și cheile de la palat.
L-am pregătit și-așteaptă încuiat.
Are odăi cu arme și podoabe,
Fecioare dintre roabe,
Uleiuri, mirodenii, te mîngîie
Cu bun miros de rodii și tămîi.
Desprinse pletele, mai jos de șale,
Așteaptă pipăitul degetelor tale.
Leapădă streiele frumos,
Dă chica și căciula jos,
Și lasă-te în voia lor, la fete,
Alt chip să-ți facă, palid, măi băiete.
E un palat, cum ai să-l vezi,
Pe dinlăuntru cu grădini și cu livezi,
Poteci de sticlă, ca altazul,
Leagă amurgul brazilor cu iazul,
Și apa de mătase
A mir și trandafir și ea miroase.
Ioane, nu ești om de rînd,
Și vreau de-acolo să te-aud cîntînd.”




Bine, jupîne - zise, - mă voi duce.”
Și din opinci la creștet el și-a făcut o cruce.
,,Vezi, Doamne - s-a-nchinat, - încalte,
Nu m-ai ferit de treptele înalte.”
Și zise-n sine : ,,Ai s-ajungi ciocoi.
Cum ne mai înțelegem amîndoi ?
Între boieri și-ntre vădane,
Mai pot să-ți zic, eu, ție, mă, Ioane ?
Cînd te-ndrăgesc mai-marii nu-i semn bun,
Mai bine-mi da o pungă cu tutun
Și un amnar ori un chibrit,
Și-aș fi și eu mai mulțumit.
Că domnii ăștia sau te duc în poală,
Sau te alungă-n pielea goală.”





Cînd a intrat, aidoma s-a și-ntîmplat.
Era o țară, nu era palat.
,,Prințul” Ion era de mult dorit,
Dar straiele nu și le-a primenit.
Femeilor ce l-au cuprins cu grabă
Le-a spus: - ,,Duceți-vă, vedeți-vă de treabă.”
Pe robii-ncovoiați în temele
I-a slobozit de munci și cazne grele,
Iar bucătarilor, care-ncepeau să frigă,
Le zise : - ,,Mie dați-mi mămăligă.
Voi să mîncați bucatele, vînatul
Și tot ce are mai gustos palatul.
Eu cu atît mă mulțumesc,
De felul meu sînt pustnic și postesc.
Deschideți mare poarta mea,
Să intre și iasă cine vrea.
Toți oamenii-n cămașe albă
Au dreptul la dreptate și la jalbă.”




El nu se-atinse nici de pat
Și s-a culcat încins și îmbrăcat
Zgîrcit pe bîtă, frînt,
Lipit, ca rădăcina, de pămînt,
Și-și zise : ,,Spune gîndul, să-l ascult,
Că asta n-o ție mult”,
Și mai străin de cînd trecu hotarul,
Și-aduse într-o seară și măgarul,
Și cîini, în palatul mohorît,
Și oile, să-i ție de urît.





A stat ce-a stat acolo, cu hristov,
Între răchiți și trestii, în ostrov.
Un timp de vreme, soarele
A luminat și-ntunecat izvoarele,
Și luna-și lua lin drumul prin zăvoaie
Culcată pe un nor, ca pe o oaie,
Chiar într-o noapte de furtună mare
Veni vătaful domnului călare.
- ,,Ai să te muți, Ioane, din conac,
Că flautele nu-i mai plac.
Are auzuri și urechi mai multe,
Și alte scule vrea s-asculte.
Dar lasă-ți flautul în cui,
Cu suflu-n el, că suflul e al lui.”

Fabula Bășica de Săpun de Tudor Arghezi

BĂȘICA DE SĂPUN




- ,,O să-ți povestesc din cer”,
Zise umbrela din cuier.
- ,,Eu aș vrea ceva să spun
Din azur”, zise bășica de săpun.
- ,,Am și eu un cuvînt, -
Zise răzătoarea de ciubote, - despre pămînt.”




- ,,Nu mă siliți, încă nu m-am vărsat”,
Zise paharul de apă, gol și crăpat.
- ,,Glasul mi-l voi ridica
Profetic”, zise trîmbița de tichea.
- ,,Sînt cu zăvor și cu cheie”,
Zise nasturele care se descheie.
- ,,Vîrful meu fulgeră și străpunge, -
Zise lancea de mucava, - unde-ajunge”.



Toate aceste obiecte minunate
Uitaseră că sînt imitate.

Poezia Omul Meu de Tudor Arghezi

OMUL MEU




Mi-ai dat un trup și mie, înnalt și zvelt, de floare,
Ca fragile de fraged, ușure și plăpînd,
Dar ridicat spre ceruri și-mpiedicat să zboare
Se leagănă-n căncîie, vorbind și încercînd.



Fusese parcă gîndul, desprins, ieșind din humă
Să-i faci un drum spre stele, în care-i oglindit,
Căci nu-nțeleg făptura, un joc a fi din glumă,
Cînd talpa de țărînă și lui i-ai dezlipit.




M-ai fi uitat mai bine legat de-o rădăcină,
Să mă prăvale timpul, trunchi putred, peste ea,
Și candela pribeagă-a scînteii de lumină
Să nu mi-o duc purtată de vînt din stea în stea.




Mă zgîrie și spinul și cremenea și fierul,
Și rabd în veac ispita vicleanului meu vis.
La ce mai folodește făpturii giuvaerul
Ce scapără-n cutia în care l-ai închis ?

Poezia Balada Unirii de Tudor Arghezi

BALADA UNIRII



Maica mare are mii
De ani mari între vecii,
Dar mai tînără mereu
S-a-ntrecut cu Dumnezeu.
Omul dintr-însa altă floare,
Pentru lumea trecătoare.
Ea venind și pe la noi,
A dat florile-i mai noi.




A intrat cu ochii-n cer
Pe la Porțile de Fier,
Alegîndu-și cale grea :
Muntele și Dunărea,
Și trecînd-o fără pod,
Fără drum și nici norod.
Între munți de cremene
A făcut să-i semene
Trei fecioare gemene.
Le-a făcut și-apoi s-a dus
Să se-ntoarcă într-apus,
Și-a rămas sora cu sora
Vrajbă-n calea tuturora,
Cîteștrei și cîte una
Dușmănite-ntodeuna.
Doritoare să se vadă,
Din livadă în livadă,
Se uitau doar între ele
Printre spini și prin zăbrele,
Alergînd prin ghimpi oprite,
Obosite și rănite.
Numai cîntecele toate
Puteau negura străbate,
Și trăiau îndurerate.
La fîntîna dintr-o zare
Se-ntîlneau, cu trei urcioare,
Sorbind visuri și răcoare.




Într-o zi s-au sfătuit,
Cumpăna de răstignit
S-o dărîme negreșit.
Secerîndu-și rapița
Două-au spart și granița.
Și din seceră scînteia
O trezi pe cea de-a treia.
Suferință cu noroc,
Au luat granițile foc.
Și-mprejur de munți și țară
Se făcuse foc și pară,
Lanțurile li s-au rupt
Cu dușmanii dedesupt.
Și în fostul cimitir,
Peste spini și peste pir,
Se încinse hora mare
Pentru Sfînta Sărbătoare
A frumoaselor fecioare,
Cu grădinile de brîu
Pisc cu pisc și rîu cu rîu,
O cunună, o brățară,
Curcubeu culcat pe țară.
Și d-acu veciile
Vor trăi cu miile.



14 ianuarie 1966 Otopeni.