Fabula Volumul Și Crîmpeiul de Tudor Arghezi

VOLUMUL ȘI CRÎMPEIUL



O carte proastă, dar legată-n piele,
Cu aur pe cotoare și cu stele,
Luxoasă, lustruită și bogată,
Stă-n raft ca o cucoană bosumflată
La teatru - care se preface
Că piesa lăudată îi displace.
E singură-ntr-o lojă și-i e cald.
Poartă-n urechi cerceii de zmarald,
Brățări pe brațe și, la gît,
Mărgăritare - și i, s-a urît.
O plictisesc asamblul și detaliul
Și-și face vînt la piept cu evantaiul.
E decoltată pînă-n toate celea
Și, ca și cartea groasă, și-arată toată pielea.
Din raftul de alături, subțirea cărțulie,
Se-ntreabă cu sfiială, din palida-i hîrtie,
Dacă-nțelesul cărții și scrisul se măsoară
Cu luxul și grosimea-n cotor de dinafară.
Ea-i descusută, foile îi ies,
De-abia se descifrează de jerpelite ce-s.
Se vede cît de colo c-a fost și-i o ispită
Prin cîte mîini trecuse, citită răscitită,
Pe cînd vecinul mîndru, de drept aristrocat,
Stă-n raft, ca-ntr-o vitrină pantoful nencălțat.





Broșura se smerește și întreabă :
- ,,Cucoană, ești o carte a unui om detreabă,
Dar cum se face, voi
Să știu, de ce atîtea foi,
Atîtea pagini, pare că o mie ?
De ce cîtămai teancul de hîrtie ?
Mi-ar fi, mărturisesc, rușine
Să am atîta hoit pe mine.
Te-ai revărsat și curgi ca un potop,
Cerneala dumitale nu are fund și dop ?
Condeiul, cînd e ager și nu minte,
Un gînd îl spune-n cîteva cuvinte.
Ți-e mătură condeiul și mîna cît copita,
De te lățești atîta și cu nemiluita ?
Probabil autorul se bucură, nu glumă,
Că a frecat fărîmat să dea atîta spumă
Și că și-a scris-o, cartea, cu săpun.
Nu-i vorbă, pămătuful pare bun
Și pe bărbie-alunecă mai bine.
În scris nefericirea-i clăbucul că nu ține.”

Fabula Cuiul de Tudor Arghezi

CUIUL

Într-o vreme, la-nceput
Și-ntr-un leat nemaiștiut,
Care, nu pot să însemn,
Casele erau de lemn
Și ulucile de scînduri,
Ca și azi, întinse rînduri,
Puse strîmb și cap în cap
Și proptite cu proțap.
Dar zburau cu fiecare
Vînt mai tare,
Case, garduri și pătule ;
Și în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrăștiate
Și-ncepea din nou și iar
Truda muncii în zadar,
Ca să scoli din clătinare
Iarăș doagele-n picioare
Și din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.


Năzdrăvan, cum altul nu-i,
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.
Și l-a scos și arătat.
Cuiul nou o săptămînă
A umblat din mînă-n mînă.


A fost strîns și pipăit,
Pus pe limbă, mirosit,
Niciun om nu înțelege
Cuiul țeapăn cum să lege,
Fără funii și curele,
Scîndurile între ele.
Năzdrăvanul și golanul
Îl înfipse cu ciocanul.


Zice unul : - ,,Dragul meu,
Așa cui făceam și eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însă, vezi, nu m-am gîndit”.

Fabula Balada Maeștrilor de Tudor Arghezi

BALADA MAEȘTRILOR




În dăsagi, pe umăr, văru-meu Păcală
Aducea-n tîrg ouă și smîntînă-n oală.
Numărînd la mînă cît e săptămîna,
Cumpănea cu ouă brînză și smîntîna,
Și pornea de joia și cu bulzi de caș,
Să-i ajungă vineri marfa în oraș,
Cînd, din casă-n casă, pentru fiecare
Domn, avea creo turtă și prin buzunare.
Advocați și docftori și adeseori
Cîntăreți și pictori, dascăli și actori.
Dintr-un timp aude un cuvînt ciudat,
Care fuse-aproape greu de învățat.
Cînd vorbeau de scară-n uși ori pe ferestre,
Domnii, mișteriii, își ziceau ,,maestre”.
Cîte cinci și zece de-astfel de pedeștri,
Adunați la poartă, toți erau maeștri.
,,Ce-o mai fi și asta ? se-ntreaba Păcală,
Că- n-am auzit-o-n piață, nici la școală.
Poate-n capitală este și rămîne,
Ca-n Găiești, cum fuse ,,neică” sau ,,jupîne”.
Dar văzu că vorba ,,maestre” stîrneste
O înviorare, parcă-i franțuzește,
Și la bătrînețe și la tinerețe.
El, un an de zile puse să o-nvețe.
Cei chemați cu vorba care i se spune
Înfloresc în sine-ndată. Ce minune !
Cum le zici ,,maestre” în ce-aveai de spus,
Gîtul li se-nnalță de trei ori mai sus,
Omul e mai ager, mai vioi, mai sprinten,
Ca un roib agale, îndemnat de pinten.
Și Păcală-și : ,,Vorba asta scurtă
E ca mîngîierea porcului pe burtă.
E cu farmec dulce și, din strîmb ori ciug,
Simți că te lățește și te face lung.
Insul se mîndrește, limba-i se deznoadă
Și ia vînt și, vesel, dă-n nădragi din coadă.
Măi, ce bine-mi prinde !
Am aflat și harul
Să-mi pui în picioare bine și măgarul.
Cum ajung acasă, văd eu cît îi este
De fundul auzul, și-o să-l strig : Maestre !”

Fabula Judecata de Tudor Arghezi

JUDECATA



Domnul a chemat odată
Arborii la judecată,
Ca să vadă ce rod are
De cu vară fiecare,
Că de cînd nu mai gustase
Roadele, se-nstrăinase.




- ,,Îți e de-a mai mare dragul,
De frumos și-nnalt ce-i fagul.
Uriașule ce ești,
Spune nouă ce dorești.”




Cît e de fălos și tare,
Fu jignit de întrebare
Și, uimit că-i cercetat,
S-a gîndit, s-a căutat...
Scoase dintr-o hîrtioară
Un crîmpei de cuișoară.
- ,,Ce nimic la ce zăplan !...
O să mai aștept un an.
Și de-o fi iar de pomană
Te voi face buruiană.”



- ,,Dar stejarul ? Să-și arate
Vîrfurile-ncununate.
Ține cerurile-n brațe,
Vrea de stele să se cațe
Lumnea-ntreagă s-o cuprindă.
Rodul tău ?” - ,,Un sfîrc de ghindă.”





- ,,Mi se pare că gorunii
Sînt cam neamuri cu păunii...
Numai umbră-n codrii mei
Și nici ea nu dă din ei.
Umbra n-are rădăcină
Și-i țărînă de lumină.
Se muncesc de-o veșnicie
Și-au rodit o gămălie.”





- ,,Unde-i bradul, că nu vine ?”
- ,,Auzi și-i e rușine.”
Bradul iese înnainte
Drept, în sfintele-i veșminte.
-,,Atît faci, sfinția-te,
Mînătărci de mucava ?”




- ,,Plopii-astupă zorile
Și adună ciorile.
Nu știu salcîmii ce vor
A păzi cu ghimpii lor.
Salcea, păcatele mele,
Face moțuri și nuiele.
Barem dudul face dude,
Ia, niște burice ude,
Dar dă schitului un pic
De miere și borangic.”






Folosind atunci prilejul,
Iată-l că sosi și vrejul,
Nechemat, cum a putut,
Și tîrîș, a străbătut
Spinii, pirul, praful moale,
Cu dovleci de opt ocale.




- ,,Am adus niște urcioare.
Luați-mi-le din spinare.
De cînd mi le-am aninat
De grumaz, m-au deșelat.
Nu sînt, Doamne, prea puține
Și, cum vezi, îs toate pline.
Le-aduc, hăt ! din Sucevița
Și n-am rupt nici cobilița.”