Poezia Hoțu de Tudor Arghezi

HOȚU



A orbit de boală grea
Hoțu tatii, și-aș fi vrut
Să-i găsesc un leac, ceva.
Niciun vraci nu l-a avut.
N-am aflat niciun spițer,
Nici la tîrg, și nici în cer.



De vreo șase ani sau șapte
Ochii-i zac, peceți de noapte,
Și-ngropat în gol cu totul
Cată cu nasul și botul.
Uite-l, dibuie și parcă
A zări nițel încearcă.




A trecut și s-a lovit,
A lătrat. O fi simțit.
A-nțeles că pe aici
Umblă-n tufe un arici.
Altădată, lîngă casă,
A dat de broasca-țestoasă.
Într-o zi, s-a pomenit
Ciufulit, dar mulțumit,
Că visase că bătea
Cinci dulăi și o cățea.
El se ceartă printre stele
Și cu niște cucuvele.




Hoțu e cățel detreabă.
Puii cloștii îl întreabă
Cum e noaptea-n noaptea lui
Și-l mîngîie ca pe pui,
Povestind mai lămurind
Ce-au visat și-au mai gîndit.
Îl iubesc și derbedeii
Din văzduhuri, porumbeii.
Prieten bun, un porumbiel
Doarme în coteț cu el.

Fabula Trișca de Tudor Arghezi

TRIȘCA



Un biet plugar, odată, să-l sufli, să-l dai jos,
Își înjghebase-o trișcă și fluiera frumos.
Sta-ntr-un bordei, departe, la marginea de sat,
Dar se-auzea cum cîntă din fluier, suspinat.
Din cobză și din flaut, din frunză și din dring,
Cîntau demult și alții cînd horele se strîng,
Dar nu ieșea din scula niciunui nătărău -
Atît alean de suflet și leac de ceasul rău.
Treceau pe la bordeiul, ascuns acolo-n bozii,
Și teferii și răii, firește, și nerozii,
Și rămîneau s-asculte, tăcuți și duși cu gîndul,
Cum își purta el ghiersul, din fluier desfăcîndu-l.
Cînd graurul, cînd mierla, cînd cucul, cînd prigorul
Și zvonul ciocîrliei își lua din fluier zborul,





Și parcă o pădure întreagă, la răspînte,
Din ulmi, din fagi și paltini se ridica să cînte.
Veneau și lăutarii orașului, trimiși
Să prindă tîlcuirea cîntării, pe furiș.
Căci fluierul trecuse de sine și, amară,
Avea în el și voce de om și de vioară,
Și glas de vînt și vaiet de holde și de ape,
Și geamătul furtunii cînd fulgeră ăe-aproape,
Și grindină și trăznet : tăceri și presimțiri
Urzeau păinjenișul rostirilor subțiri,
Încît ascultătorii, din cîmp și de la stînă,
Scăpau și țîța oii și secera din mînă,
Cînd l-auzeau din muncă, năuci și luați din lume.
La nunți și la botezuri, la zilele de nume,
Cîntau, să să-mpletească, tot soiul de unelte,
Adînci, molîi și zvelte ;
Ele cîntau pe plată și luate cu chirie,
Iar el, în dorul lelei, golan fără simbrie
Și n-avea nici cămașă, opinci întregi și cioareci,
Și prăpădit, în zdrențe, părea mîncat de șoareci.
N-avea nimic pe vatră, de-abia un fir de soare,
Dar n-avea nici suspine și doine de vînzare,
Că harul nu se vinde
Pe bani și pe merinde.
Te temi să pipăi banul cînd crezi că nu-i a bine,
Și harul, ai credința, că e străin de tine.






Îi ajunsese faima trișcarilui departe,
La știutorii scripcii și meșterii de carte,
Și au venit să-l vadă cu ochii, la bordei,
Boierii meseriei de cîntec și consei.
Îi ziseră, găsindu-l : - ,,Prea bine, dar ce cere
Să nu ne pierdem firea și punctul de vedere.
Sînt pravile și dogme și, fără de-ndoială,
Nu ți-e iertat să fluieri din buze, fără școală.
Orice privighetoare și mierlă recunoască-l,
Cum l-am primi să cînte pe insul fără dascăl,
Fără hîrtii semnate, cu număr, an și zile
De pricepuții noștri la rubrici și ștampile ?
Ai îndrăznit cînd hora și lanțul ei se mișcă
Să amăgești flăcăii și fetele cu-o trișcă.






Tu nu știi ce-s acelea și nici nu ai ideea,
O gamă, un solfegiu, un portativ, o cheie.
Nici cînd te dai de gol
La un diez, la un becar, la un bemol.
Știi tu ce-i un andante, de pildă ? Vezi ? Nu știi.
Faci ca nerozii doine, stihiri și melodii,
Că muzică și artă și contrapunct se-nvață
În școlile înnalte și-n zece ani de viață.
Doar diploma pe care o dă Academia
Te-ndreptățește mește și face măestria.”
- ,,Te-aud vorbind, cucoane, și după cum ți-e placul,





Eu cînt, să am iertare, cum cîntă pitpalacul.
Îmi vine cum îi vine să dea din cioc și lui.
Și n-avem nicio vină naintea nimănui.
Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială
Puterea căpătată a minților la școală.
E vorba noastră veche : Ai carte, ai și parte.
Că slova-nvață graiul și gîndul să se poarte,
Dar carte-nfumurată de gol și fudulie
Poate că e mai proastă ca neoașa prostie.
Pe vremea noastră singuri știau cititul popii.
Noi ne trudeam cu plugul, cu secera, cu znopii,
Și popii, vai de lume, că preoții de țară
Spuneau din molitvelnic mai mult pe dinafară.
De le-ntorceai bucoavna, citita, răscitita
Moltivă-a-ngropăciunii, ei își pierdeau sărita.
Din neam în neam cu boii pe brazdă și ciobani,
Noi sîntem proști, bădie, de două mii de ani.
Și totuș, luați de vînturi și îndurînd arșița,
Noi, proștii, pe o trișcă, făcură Miorița.
Te-ai luat cu mine-n vorbe, boierul, la trîntă,
Mai bine pune gura, ia trișca mea și cîntă,
Să ascultăm nu vorba, ci ghiersul cît îți face,
Că nici țăranii noștri nu-s niște dobitoace.”





- ,,Îl auziți ce spune ? Un mut, la început,
Din vorba-n vorbă-ajunge obrazinc și limbut,
I se dezleagă limba anapoda, și-n loc
Să tacă, te mai face că ești dobitoc.
Să o curmăm, băiete, căci, cum se vede treaba,
Ai cap de buturugă și trăncănim degeaba.
Mai bagă-ți trișca-n bete,-ncrezutule zevzec.
N-am niciun chef cu tine la fluier să mă-ntrec.
N-aș vrea să-ți sug scuipatul și mă-nfrupt cu bale
Din trișca ta mînjită cu muci și cu zăbale.
Vrea s-o pupăm, s-o lingem în vîrf, auzi colega ?
Noi maeștri cu faimă, noi Alfa și Omega.
Din fluier ce să iasă, oricît de bine cîntă,
Mai mult ca o bătută în praf și-o sîrbă frîntă !”






Deși măreți și meșteri, ei nu știu că totuna
Sînt harfa cu vioara și flautul cu struna,
Și că puterea tainei lăuntrice-mprumută
Și scîndurii crestate oftat de alăută.
Țăranul scoase trișca din sîn : ,,Păi, e de soc
Și mică, - zise, - alta-n cămașă n-are loc.
Cu mîna mea am rupt-o din pom, și cu brigeagul.
O-nvîrt pe subt mustață, de mi-e mai mare dragul.
Ea s-a-nvățat să cînte de cînd era-n copac
Și-mi cîntă-n sîn, la piele, și singură, de-o tac.
Și nu mă simt destoinic. Cînd fluierul tăcut
Începe să zvîcnească, eu numai îl ajut.
De ce vă mai răstiți la mine ? Sînt netot,
Nu știu nimic, așa e, dar fac și eu ce pot.”
- ,,Nici n-are șapte găuri, cum trebuie să fie
Ca să se-nfiripeze din ele o chindie”,
Mai ziseră-nvățații, uitîndu-se la sculă.
- ,,O gaură, răspunde trișcaru,-i prea destulă.
Cînd povestește, cîntă și dă învățătură.
Nici omul n-are, nici el, mai mult decît o gură.”

Fabula Păianjenul Negru de Tudor Arghezi

PĂIANJENUL NEGRU



Îl simți cum te pîndește din pînza lui de aur
Păianjenul cel negru, cu genele de taur.
Corect în redingotă, joben, mănuși, monoclu,
Își face meșteșugul, discret, de mare cioclu.
Pe un gherghef cît țara, ascuns într-un fotoliu,
Nebănuit îi țese zăbranicul de doliu.
El nu tocmește mortul, bucată cu bucată,
Ca firmele din piață, ci țara dintrodată.
Și fără suferințe și lacrimi, ci la rece,
Tocmeala se urzește între mai-mari, vreo zece.
Ca bănuiala dreaptă din zvon să nu se nască,
El împlinește slujba stăpînilor, de mască
Împarte miliardul cu ei în părți egale :
Atît la sută mie, și restul dumitale.
Contractele cu țara sînt sacre și legale.
Și astfel veneticul, samsar și cot la cot
Cu demnitarii zilei, mai e și patriot.




El are fabrici multe, întinse-n sus și-n jos,
Afacerea e bună, cîștigul e frumos,
La una face gaze de oftică și tuse,
De-nnec sau de orbire, precum i se ceruse ;
La altele, obuze, cartușe, mitraliere.
Slăbește talpa țării, el crește în putere.
Dar cînd se-ngroașă gluma și se aprinde casa,
Se-adună ceata-ntreagă și-o ia la sănătoasa.
La mii de poști departe și peste zeci de grăniți,
El ne-a cărat avutul în donițe și bănuți.
Departe, peste ape mai multe, și-un ocean,
Că țara pute-a oaie, a vacă și-a cocean.





Păianjenul gîndește... în noua lui uzină,
A născocit o altă, mai crîncenă mașină.
I-au izbutit mașina și ritmul ideal.
I-aruncă-n guri văpaie, cărbune și metal,
Și scoate pe grătare, în serii lungi și-n șir,
La fiece secundă, din ea, un cimitir.
Eu îți urez, paharul în mînă cînd l-ăi strînge,
Să-mi sorbi în vin otravă, și-n fund să dai de sînge.





Dihania-mbrăcată în platoșă și zale,
Flămîndă să ucidă, dă lumii iar tîrcoale,
Și iar i se năzare,
C-aude zvon și tropot și huiet dintr-o zare.
Am învățat în vreme ce-ascunde grija asta :
Se pregătesc în taină durerea și năpasta.
Cînd va voi norodul mințit să o doboare
Dihania flămîndă, cu bîte și topoare ?





Li-i rîndul să vorbească și oamenii de rînd
Ieșiți în răzvrătire, mulțimi, ca din pămînt,
Și, hotăriți la faptă, să lepede din lege
Pe cei ce-aduc războiul, să-i prindă și să-i lege,
Și, puși în cuști pe roate, tîlhari nebuni și fiare,
Să-i poarte-n huiduială prin țări și prin popoare.

Fabula Gura Lumii de Tudor Arghezi

GURA LUMII



Măgarul, călărit de un unchiaș.
Îl duce fiul de dîrlog,
Și trei muieri, cam slobode, mă rog,
Îi dau cu tifla : - ,,Cum ? Nu ți-e rușine
Să-ți lași copilul desculțat pe jos
Și să te care el pe tine ?
Și mai și rîzi, bătrîne puturos ?”




Bătrînul n-are ce să spuie
Și, ocărît cum fuse în zadar,
Oprește-n loc, descalecă și suie
Numaidecît băiatul pe măgar,
Și ia dîrlogul, ca să-l ție el.
Gîndindu-se la cele întîmplate,
Unchiașul, cam slăbuț și mititel,
O ia scîlciu prin tîrg cu greutate.





Dar doi moșnegi înjură pe băiat :
- ,,Îți șade, nesimțitule, frumos
Să stai acolo cocoțat
Și lași pe taică-tu pe jos ?”
Băiatul sare iute de pe șa.




Și tatăl și copilul se-ntreabă :
- ,,Ce facem de ne-o merge tot așa ?
Cu o găină-n traistă,
La tîrg nu-i mare treabă.
Dacă știam, ai dracului să hie
Și ochii să le iasă,
Nu mai plecam cu noaptea-n cap, Ilie.
Mai bine ne-am întoarce, băiatule, acasă”.
Se chibzuiesc, mai stau, se mai frămîntă,
Se uită înnainte și -nnapoi,
Și cu nădejdea tîrgului înfrîntă,
Încalecă măgarul amîndoi.
Dar o nevastă și un gospodar
Îi întîlnesc pe drum, la o răscruce.
Și-i plîng : - ,,Nenorocitul de măgar
S-a-ncovoiat și nu poate duce”.



Mai rămînea să facă o-ncercare,
Să ia de-acum dînșii măgarul la spinare.