Poezia Joc de Creion de Tudor Arghezi

JOC DE CREION



Brotăcelul, la fîntînă,
L-ai avea la îndemînă,
Ca să-l prinzi ( pe brotăcel )
Să te joci nițel cu el.




Însă nici nu poți să-l vezi,
Verde, dintre frunze verzi,
Căci cu ele seamănă
Ca o frunză geamănă.



A ! că-i mic și e frumos
Și n-ar prea umbla pe jos,
Că-și mînjește - și nu vrea -
Pielea lui de catifea.




Stă în pom pitit, pe cînd
Ție ți-a venit un gînd :
Printre mugurii crescuți,
Să-l mîngîi și să-l săruți.



Dar ai vrea să știi, acum,
Ce se fac, pe frig și-n drum,
Cînd se scutură copacii,
Brotăcelul și brotăcii.




Căci, pe viscol, fără foc,
Nici căciulă, nici cojoc,
Pot să degere, săracii,
Brotăcelul și brotacii.




N-avea grijă, Nu le pasă.
Și-au gătit la cald o casă,
În pămînt, sub tulpini,
În adînc și-n rădăcini.
Și-acolo, pe vreme rea,
Dorm întînși pe-o canapea.

Poezia Greierele de Tudor Arghezi

GREIERELE



A-nceput un greiere
Casa s-o cutreiere.
Șuieră
Și fluieră
Și să dormi nu te lasă ;
Parc-ar fi la el acasă.
Ducă-se în altă aia,
Că mi-a luat-o el odaia
Și mă bate la ureche
Struna lui de sîrmă veche.
De-o mai fi cum a-nceput,
Îmi iau traista și mă mut.
Ai văzut nerușinare ?
Sîmbătă, amiaza mare,
Fără nicio-nștiințare,
A venit, s-a instalat
Și s-a pus și pe cîntat.
Eu, ca omul așezat,
Nu pun mîna pe pian
Decît, rar, din an în an,
Pe oboi, sau clavecin :
Să nu supăr pe vecin -
Dar și-atuncea cu măsură
Și cu degetul la gură,
Cînt vreo polcă sau vreo horă,
Pîn' la anumită oră.
Nepoftitului din casă
Prea puțin de noi îi pasă.





Îl tot caut în zadar
Și nu dau de lăutar.
Dintr-un drîng cu limba frîntă,
El s-a pus pe chef și cîntă,
Undeva, printr-un ungher,
La umbrelă, la cuier ;
Îl aud de peste tot,
Și din podini și din pod,
Și nu mă pricep cum face
Că-l aud și-atuncea cînd tace.
De cinci ori am ațipit
Și de cinci ori m-a trezit
Oaspetele afurisit.
Mă frămînt, ascult, aștept
Cu dușmanul să dau piept,
Dar el, molcom și huihai,
Dă din cobză și din nai :
Ori că zgîrie pe scripcă,
Ori că rîcîie o șipcă,
Cîteodată pare, parcă,
Pe sticlete că-l încearcă
Sau că-ngînă pe departe
Pila-n ciob de sticle sparte,
C-are multe și destule
Și gîtleje, dar și scule.
Și... atunci ? am luat în gură
Apă, și cu-o stropitură
L-am scos dintr-o crăpătură.
Nimerisem subt perdea,
Într-un colț de dușumea.
Îl văzui, se scutura,
Și nu mai putea cînta.
Udă, leoarcă, răgușită,
Vocea-i moale e scîncită,
Și caricatura bearcă
A uitat să mai și meargă.
Mi se face, însă, milă
De făptura lui umilă.
Suferințele mă dor.
Eram gata să-l omor.
Să-l omor că de ce cîntă ?
Gîndul ăsta mă-nspăimîntă.
Știe oare, oarecine,
Viața lui de unde vine ?
Tot ce poate, orișiunde,
E să cînte ghiersuri ciunte,
Și cîtu-i de mititel
Numai gura e de el,
Ca o trîmbiță - și nu zici
C-are-n gușă zece muzici ?
Știe-atăta, vai săracul,
A cînta, - ca pitpalacul,
Și-are dreptul ticălos
Să nu cînte nici frumos.
Graiul lui e de-așa fel
Că-l pricep ai lui și el.
I-am prins trupul de un dram
Și i-am dat drumul pe geam,
Și-auzindu-l iar, de jos,
I-am urat : - ,,Mergi sănătos !”

Poezia Bănuțul de Tudor Arghezi

BĂNUȚUL




Auzise și Dănuț
Că un ou e cu ,,bănuț”
Și credea că oul moale-i
Pușculița cu parale.
Avea ca vreo șase ani
Și visa să strîngă bani,
Socotind pe uși, cu cretă,
Cît costa o bicicletă.
Scormonind pe la găini,
Pe subt cloști și prin vecini,
A stricat pe neștiute,
Ouă cam vreo două sute.
Dar necaz și de durere,
Ce-a pierdut și ce-a găsit.
Că s-a mai și măzgălit
Cu albuș, cu gălbenuș,
De atunci și pîn-acuș
N-a ajuns să se mai spele,
Că intrase mîzga-n piele.
A răcnit și-a mai țipat
Că măcar nu le-a mîncat,
Fierte, ochiuri sau răscoapte
Șa cafelele cu lapte.
El crezuse, băietanul,
Că bănuțu-i gologanul
Sau un leu frumos și nou
Pus cumva în orice ou.
Nu știa că-i stă pe fund,
Oului, un gol rotund
Pentru plod și pentru pui,
Cînd ia trup făptura lui.
Că subt coaja strînsă caier
Stă păstrat un pic de aer,
Ca, trezit din nesimțire,
Puiul mamii să respire.

Poezia Cinci Pisici de Tudor Arghezi

CINCI PISICI




Am în grădină cinci pisici
Din care două sînt pisoi,
Ele - gingașe, moi și mici,
Ei - dolofani și zdraveni amîndoi.



Spinări, picioare,-ncheieturi ca fierul,
Unghii de șoimi și colții lungi, de fiare,
N-ar cuteza nici șarpele, nici jderul
Să simtă-n ceafă crîncenele ghiare.



Cînd calcă-n flori și dau să se oprească
S-asculte parcă un murmur pierdut,
Le cade ca pe-o scoarță oltenească
Țesută umbra printre foi de dud.



Sînt tigrii mei, de veche obîrșie,
Și mă mîndresc cu neamul lor cel mare,
Și bărbătesc și blînd la duioșie
Și-ntr-adevăr țesuți ca pe covoare.



Dar de ajuns să latre un cățel,
Că fug în pomi și uită și de mine.
Tigri de junglă neagră, stați nițel,
Că mi-ați făcut mîndria de rușine.