Poezia Păsările Cerului de Tudor Arghezi

PĂSĂRILE CERULUI



Pasările negre taie,
Înghețate și greoaie,
Cu aripile deschise,
Cerul ce le amorțise,
Într-acolo-n asfințit,
Prin văzduh înțepenit.




Un'se duc cine mai știe,
Fără cuib nici colivie-n
ramurile, ca de fier,
Îmbrăcate-n zmalț de ger ?
Zborul lor cînd să se-nvețe
Prin văzduh, fără să-nghețe,
Șchiopătînd,
Din cînd în cînd ?
Că le degeară de-a dreptul
Subsuorile și pieptul,
Și le arde-n ochi și ghiare
Vîntul, ca o apă-tare.




Le-aș pofti să intre-ncai,
Să le dau pezmeți și ceai,
Să le dau, în așternut,
Mei, alune și năut,
Să le-adorm, măcar atît,
Cu-oblojeli pînă la gît -
Sau le vîr într-un suman.




Dar mă cred rău și dușman.
Findcă omul cu biciușcă-i
Vînător cu glonț de pușcă.
M-aș ruga, și nu știu cui,
Să-mi dea scufii, să le pui,
Și ciorapi de lînă groasă,
Poate și tîrligi de casă ;
Însă lungi și cu carîmbi,
Fie otova sau strîmbi,
Ori cu-ncrețituri și fald -
Numai să le ție cald.
Aș ruga-o pe bunică
Să ia fus și furcă mică
Și să tragă din fuior
Fire moi, de dragul lor.
Și-o să o mai rog să facă,
Sîmbătă, și cîte-o clacă
De logodnici și feciori,
Pentru bufnițe și ciori,
Pentru berze și cocori
Să le-ncalțe, să le-mbrace
În ciobote și cojoace.




Drept răsplată, curmeziș.
Le-or clădi, pe-acoperiș,
Cuiburi mari
Cu pui hoinari,
Din ostrețe,
Crăci și bețe,
Și din paie de săcară,
Caselor, la primăvară...

Poezia Darurile de Tudor Arghezi

DARURILE



Două scufii cu urechi
Și tîrligi două părechi,
Mînicere și pieptare.
Mult de lucru nu mai are.




Ghemul cînd i-l ia pisica,
Iar se supără bunica.
Tocmai pe subt un dulap
Fuge cîte un ciorap.




- ,,Vin' la mama să te pupe,
Însă, vezi, nu mă-ntrerupe,
Că-mi rămîn nepoții goi, -
Roagă maica pe pisoi, -


Că vouă ce vă mai pasă
În flanela voastră groasă...”

Poezia Gîri-Gîri de Tudor Arghezi

GÎRI-GÎRI



Între oi și-ntre măgari,
Laolaltă ca catîrii,
Calcă-n pas, cu pașii rari,
Gîsca-n vîrstă, Gîri-Gîri.



Cgiar berbecii o cinstesc
Pentru tact și cumpătare,
Și cu felu-i bătrînesc
Îi dau rang de inspectoare.



Are cinsprezece ani,
Și în gloata curții deasă
Trece mîndră prin gîscani
Ca prin bîlci o preoteasă.




O saluți, o chemi, și vine,
Din ce-i spui și ce-i vorbiși.
Ea se uită lung la tine
Dintr-o parte și pieziș.



N-a avut noroc să-nvețe
Școala cel puțin primară,
Că acum, la bătrînețe,
Ajungea și profesoară.

Poezia Mîța de Tudor Arghezi

MÎȚA




Cînd se scoală iese-n tindă.
De-abia-ncepe să se-ntindă,
Și-obosită de căscat
Se întoarce iar în pat.




Ca să doarmă și mai bine,
Laba căpătîi și-o ține,
Și din vis, cum s-a adus,
Că s-a pus cu burta-n sus.



Dar scurteica-i, ca de vată,
Cu opt nasturi e-ncheiată :
Și dormind și dolofani
Sug din ea cinci cotoșmani.




Creștetul, bălțat piezis,
Pare strîns ca-ntr-un bariș
Înnodat cu două frunte :
La urechile din frunte.




Ea visează poate, parcă,
O plimbare într-o barcă,
Pe un luciu argintiu,
Poate chiar în Cișmigiu.



Că-i dă coada-n ritm tîrcoale,
Ca-ntr-un lac de apă moale,
Coada ei de păr de pislă,
Bătînd perna ca o vîslă.