Poezia Sămănătorul de Alexandru Vlahuță

SĂMĂNĂTORUL



Pășește-n țarină sămănătorul
Și-n brazda neagră, umedă de rouă,
Aruncă-ntr-un noroc viața nouă,
Pe care va lega-o viitorul.



Sunînd, grăunțele pe bulgări plouă :
Speranța, dragostea lui sfîntă, dorul
De-a-mbelșuga cu munca lui ogorul,
Le samănă cu mîinile-amîndouă.




Trudește, făcătorule de bine,
Veni-vor, roiuri, alții după tine,
Și vor culege rodul - bogăția.



Tu fii ostașul jertfei mari, depline :
Ca dintr-un bob să odrăslească mia,
Cu sîngele tău cald stropește glia !

Poezia Sonet de Alexandru Vlahuță

SONET



M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine,
Copilul visător de altădată !
Mă simt plutind - privirea mea-nsetată
Se pierde-n orizonturi largi, senine.



De-acum ispititori, în van mai cată
Viclenii ochi... îi știu atît de bine !
O, nu mai tremur cînd mă uit la tine,
Și azi te iert, căci rana-i vindecată.




Iar visul tău - ca pînza Penelopii -
Se țese ziua, noaptea se distramă...
Noian de întuneric ne desparte !




Zădarnic zîmbitoare te apropii,
Și glasul tău tremurător mă cheamă -
Tot mai străină-mi ești, tot mai departe...

Poezia În Întuneric de Alexandru Vlahuță

ÎN ÎNTUNERIC



Pe-o prăpastie mă legăn,
Atîrnat de-un fir de păr.
Mintea mea se zbate încă
Între vis și adevăr :



Dar mă-nec în întuneric,
Căutînd să mă-nțeleg.
Cum aș vrea de tot trecutul
Gîndurile să-mi dezleg !



Nu-s nebun, căci stau în casă
Liniștit, nimic nu sparg.
Și mi-i dragă casa asta :
E-un mărmînt curat și larg,



Unde lucrurile mute
Ar avea atît de spus !...
Ah, a fost aici viață,
Dragoste... Unde s-au dus ?




Nu-s nebun, deși văd bine
C-aș avea cuvînt să fiu.
Sau... nu mai pricep nimica...
Poate sunt... și nu mă știu.



Cine m-a strigat pe nume ?
Niminea... Mi s-a părut...
Glasul cui să mă mai cheme ?
Umbra cui s-o mai sărut ?




Dar ce tropot se aude ?
E vrun călăreț grăbit.
Drept în fața casei mele
Călărețul s-a oprit !...



Vine moartea la fereastră,
Și cu degetu-i uscat
Bate-n geam să mă deștepte...
A, de-ar fi adevărat !


26 martie 1895

Poezia Tu Ești Poet... de Alexandru Vlahuță

TU EȘTI POET...




Eu vreau cîntări de veselie.
Că tu ești tris, ce-mi pasă mie ?
Nici vreu să știu de ce te doare,
De grijile ce te frămîntă,
De inima ta care moare...
Tu ești poet, deci cîntă.




 De te urăsc, de te sfîșie
Vrăjmașii tăi, ce-mi pasă mie ?
Zîmbind, tu rănile-ți ascunde,
Și-n stele sufletu-ți avîntă,
Cui te lovește, nu-i răspunde...
Tu ești poet, deci cîntă.




 De-ți plîng ai tăi, în sărăcie,
Și-i vezi murind, ce-mi pasă mie ?
Tu du-mă-n alte lumi, senine,
Căci singura-ți chemare sfîntă
E să mă-nveselești pe mine ;
Tu ești poet, deci cîntă.




 Iar dac-un vînt de nebunie
Peste viața ta pustie
S-abate pentru totdeauna,
În noaptea care te-nspăimîntă
Privește stele și luna
Surîzător, și cîntă.


19 februarie 1895