Poezia O Scrisoare De La Muselim-Selo de George Coșbuc

O SCRISOARE DE LA MUSELIM-SELO


Măiculită dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt și vreme grea,
Și-Anton al Anei zace
De patru luni, și-i slab și tras,
Să-l vezi, că-ți vine plînsul,
Că numai oasele-au rămas
Și sufletul dintr-însul.


Apoi, să știi c-a fost război
Și moarte-aici, nu șagă :
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Și-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simții că vine
Și n-avu loc, cît larg era,
Decît în piept la mine.


Mi-e bine-acum, și-așa socot
Că nu va trece luna
Și-oi fi scăpat de-aici de tot.
Dar vezi, te rog, de una :
Să nu mai faci cum ai făcut
S-aduni la tine satul,
De veselă că ți-ai văzut
Acasă iar băiatul!


Să vezi pe-aici și ciungi, și-ologi !
Cristos să-i miluiască !
Tu mergi la popa-n sat să-l rogi
O slujbă să-mi citească.
Puteri de nu vei fi avînd
De plată, vorba-i lasă,
Că-i voi lucra o zi, oricînd,
La-ntorsul meu acasă.


Pe Nuțu vi-l lăsasem mic,
Cu creștetul cît masa -
O fi acum ștrengar voinic
Și vă răstoarnă casa?
Făcutu-i-ați și lui la fel
Căciulă, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veti fi vîndut-o?


Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu stiu este-ori nu-i,
Și-o fi acum și roasă
De cînd rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o dare-ar sfîntul,
Cum cade iarba-n fața mea
Și-mi bate-n plete vîntul!


Ea lupte-se cum biet o ști,
C-așa ne dete soartea,
Că și noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul și cu moartea;
Dar l-au ajuns și pe Harap
Blestemele și plînsul,
Că noi ne-am ținut de cap
Și-ntrarăm după dînsul,


Și i-am făcut, măicuță, vînt,
L-am scos de tot din țară,
Măcar stetea pe sub pămînt
Și nu ieșea pe-afară.
Și-am prins și pe-mpăratul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Că-l împușcase-ntr-un picior
Și-așa i-a fost sfîrșitul.


Păi, ne ținea pesemne proști,
Să-și joace hopa-tropa,
Cănu putem să batem oști !
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot. -
El cum și-a dat juncanii ?
Acum i-aș cumpăra, să pot,
Dar nu mai am, azi, banii.


Mă doare-n piept, dar nu să țip,
Și-așa mi-e dor de-acasa,
Și-aș vrea să plec, dar nu e chip
Că vodă nu mă lasă.
Dar uite, nu e nu știu cît
O lună chinuită,
Și-o să te strîng de după gît,
Măicuța mea iubită...

......................................................

Așa mi-a spus Ion să-ți scriu,
Iubească-ți-l pămîntul !
Și-am tot lăsat, pîn-a fost viu.
Și-mi țin acum cuvîntul.
Să te mîngîie Dumnezeu,
C-așa e la bătaie -
Și-am scris această carte eu
Căprarul Nicolae.

Poezia O Scrisoare De La Muselim-Selo de George Coșbuc

O SCRISOARE DE LA MUSELIM-SELO


Măiculită dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt și vreme grea,
Și-Anton al Anei zace
De patru luni, și-i slab și tras,
Să-l vezi, că-ți vine plînsul,
Că numai oasele-au rămas
Și sufletul dintr-însul.


Apoi, să știi c-a fost război
Și moarte-aici, nu șagă :
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Și-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simții că vine
Și n-avu loc, cît larg era,
Decît în piept la mine.


Mi-e bine-acum, și-așa socot
Că nu va trece luna
Și-oi fi scăpat de-aici de tot.
Dar vezi, te rog, de una :
Să nu mai faci cum ai făcut
S-aduni la tine satul,
De veselă că ți-ai văzut
Acasă iar băiatul!


Să vezi pe-aici și ciungi, și-ologi !
Cristos să-i miluiască !
Tu mergi la popa-n sat să-l rogi
O slujbă să-mi citească.
Puteri de nu vei fi avînd
De plată, vorba-i lasă,
Că-i voi lucra o zi, oricînd,
La-ntorsul meu acasă.


Pe Nuțu vi-l lăsasem mic,
Cu creștetul cît masa -
O fi acum ștrengar voinic
Și vă răstoarnă casa?
Făcutu-i-ați și lui la fel
Căciulă, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veti fi vîndut-o?


Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu stiu este-ori nu-i,
Și-o fi acum și roasă
De cînd rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o dare-ar sfîntul,
Cum cade iarba-n fața mea
Și-mi bate-n plete vîntul!


Ea lupte-se cum biet o ști,
C-așa ne dete soartea,
Că și noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul și cu moartea;
Dar l-au ajuns și pe Harap
Blestemele și plînsul,
Că noi ne-am ținut de cap
Și-ntrarăm după dînsul,


Și i-am făcut, măicuță, vînt,
L-am scos de tot din țară,
Măcar stetea pe sub pămînt
Și nu ieșea pe-afară.
Și-am prins și pe-mpăratul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Că-l împușcase-ntr-un picior
Și-așa i-a fost sfîrșitul.


Păi, ne ținea pesemne proști,
Să-și joace hopa-tropa,
Cănu putem să batem oști !
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot. -
El cum și-a dat juncanii ?
Acum i-aș cumpăra, să pot,
Dar nu mai am, azi, banii.


Mă doare-n piept, dar nu să țip,
Și-așa mi-e dor de-acasa,
Și-aș vrea să plec, dar nu e chip
Că vodă nu mă lasă.
Dar uite, nu e nu știu cît
O lună chinuită,
Și-o să te strîng de după gît,
Măicuța mea iubită...

......................................................

Așa mi-a spus Ion să-ți scriu,
Iubească-ți-l pămîntul !
Și-am tot lăsat, pîn-a fost viu.
Și-mi țin acum cuvîntul.
Să te mîngîie Dumnezeu,
C-așa e la bătaie -
Și-am scris această carte eu
Căprarul Nicolae.

Poezia Undrea de Ion Pillat

UNDREA



De ieri albine albe pe via ta roiesc -
Toți prunii și toți merii în iarnă înfloresc.


Petalele cu aripi de gheață cad domoale
Pe un covor mai moale ca iarba cea mai moale.


S-au șters din fața țării ți drumuri, și poteci -
Stă Argeșu-n zăvoaie cu tălpile lui reci


Și nu cutează moșul pe prund măcar un pas.
Izvoarele cu barba în țurțuri au rămas,


Și strașină făcîndu-și la ochi cu palma mînii,
Tot căutînd cărarea, stă cumpăna fîntînii.


Auzi întîi un zgomot, apoi - deodată - clar
Ca picături de ploaie pe-o apă de cleștar.


Sînt clopoțeii sănii : ascultă-i bine cum
O flamură de sunet îți flutură pe drum.


Aproape, mai aproape, sub deal, la deal, pe deal,
Îți sună la ureche o toacă de metal...


Dar în odaia cramei cu focul în cămin,
Aduci pentru prieteni urciorul cel mai plin.


Te-așezi cu ei la masă, citești și procitești
Și vinul vechi, și vinul mai nou ce-l pritocești.


Butucii ard în sobă cu trosnet și scîntei.
Din rodul viei tale ești bucuros să bei -


Cucernic pentru oaspeți ridici cîte-o bărdacă,
Pe frații-n poezie nu-i uiți cu cana seacă.


Și, ca poet al viei, sebîndu-i sfîntul hram,
Închini pentru Horațiu, Virgil, și Francis Jammes.

Poezia Undrea de Ion Pillat

UNDREA



De ieri albine albe pe via ta roiesc -
Toți prunii și toți merii în iarnă înfloresc.


Petalele cu aripi de gheață cad domoale
Pe un covor mai moale ca iarba cea mai moale.


S-au șters din fața țării ți drumuri, și poteci -
Stă Argeșu-n zăvoaie cu tălpile lui reci


Și nu cutează moșul pe prund măcar un pas.
Izvoarele cu barba în țurțuri au rămas,


Și strașină făcîndu-și la ochi cu palma mînii,
Tot căutînd cărarea, stă cumpăna fîntînii.


Auzi întîi un zgomot, apoi - deodată - clar
Ca picături de ploaie pe-o apă de cleștar.


Sînt clopoțeii sănii : ascultă-i bine cum
O flamură de sunet îți flutură pe drum.


Aproape, mai aproape, sub deal, la deal, pe deal,
Îți sună la ureche o toacă de metal...


Dar în odaia cramei cu focul în cămin,
Aduci pentru prieteni urciorul cel mai plin.


Te-așezi cu ei la masă, citești și procitești
Și vinul vechi, și vinul mai nou ce-l pritocești.


Butucii ard în sobă cu trosnet și scîntei.
Din rodul viei tale ești bucuros să bei -


Cucernic pentru oaspeți ridici cîte-o bărdacă,
Pe frații-n poezie nu-i uiți cu cana seacă.


Și, ca poet al viei, sebîndu-i sfîntul hram,
Închini pentru Horațiu, Virgil, și Francis Jammes.