Poezia Noaptea Albă de Vasile Alecsandri

NOAPTEA ALBĂ



Noaptea-i albă, luminoasă,
Ceru-i boltă de opal.
Toată zarea-i scînteioasă,
Tot izvoru-i de cristal,
Căci pe lume-acum domină
Spaima vechilor stejari,
Sora morței cea mezină,
Iarna cu-orizonturi mari.




Astfel gerul e de tare
Cît îngheață-n orice loc
Și a gurii răsuflare,
Și cenușa de sub foc.
El lipește ochi cu gene,
Pe drumeț îl face orb,
Și în cuiburi, chiar sub pene,
Crapă ouăle de corb.




Cîmpul lung și lat albește
Ca un strat de mărgărit.
Alba lună sus lucește
Ca icoană de argint
Și apare nemișcată
În abis nemărginit
Ca pe marea înghețată
Un vas mare troienit.




Miezul nopței !... totul tace !
Lumea pare un mormînt,
Unde mort și rece zace
Leșul marelui pămînt,
Și sub bolta cea senină
Mii de stele cu foc viu
Varsă-o jalnică lumină
Pe gigantul său secriu !...




Ies pe cîmp... Sub pași răsună
Cîmpul sec și înghețat.
Un păr mare stă drept lună,
Cu corbi negri încărcat.
Totu-i mort !... Sunat-au oare
Pe al cerului cadran
Ora stingerei de soare
În al morței ocean ?




Numai eu să fiu pe lume
Rămas singur trăitor,
Ca-n pustiiuri fără nume
Un nemernic călător ?
Dar ce văd ? ce se strecoară
Colo-n zare cînd și cînd ?
E o sanie ușoară
Prin lumină lunecînd.




Săniuța e durată
Dintr-un lemn ușor de plop
Și se duce înhămată
Cu un iepure ce-i schiop.
Iar într-însa cine este ?
Om să fie, sau un ciot ?
E vestitul din poveste
Statu-Palmă-Barbă-Cot !




Iepurașu-n trei picioare
Saltă, fuge ușurel,
Pe zăpada lucitoare
Săpînd urme după el,
Pe cînd barba argintie
A uncheșului străbun
Se tîrie pe cîmpie
Ca o coadă de păun.




Unde pleacă, unde zboară ?...
Iată-l vine spre Siret
Și pe deal mi se coboară
Ca un bulgăr de omăt.
El în lunc-acum pătrunde
Să descopere cu drag
Primăvara ce s-ascunde
Înlăuntrul unui fag.




Iepurașul se răpede
Naintînd din salt în salt
Pîn' ce-ajunge, pîn' ce vede
În desime fagul nalt ;
Iar uncheșul cu-o bărdiță
Bare-n trunchiul sunător :
,,Unde ești tu, copiliță ?”
El întreabă, plin de dor.




Lunca-ntreagă se răsună !
Din copaci, din văgăuni,
Mii de veveriți la lună
Ies, aleargă pe aluni,
Și din fagul nalt și falnic,
Vechi al luncii împărat,
Iese-n glas plăpînd și jalnic,
Care blînd a cuvîntat :




,,Cine vine ? Cine bate
La locașu-mi friguros ?
Ești tu, Prier, al meu frate ?
Ești iubitul Făt-Frumos ?”
,,Eu sînt, dulce primăvară,
Statu-Palmă-Barbă-Cot.
Din locașul tău afară
Am venit ca să te scot.”




,,Și ce vrei să faci cu mine ?
Ce gînd ai ? Ce dor lumesc ?”
,,Vreu în dragoste cu tine
Să măn dau, să-ntineresc !”
Abie zice și deodată
Glasul fetei a muțit,
Iar în lunca deșteptată
Hohot lung au clocotit.




Și vrăjitul fag 'ntinde
Un braț lung, cuprins de ger,
Pe uncheș de barbă-l prinde
Și-l ridică pe sub cer.
Statu-Palmă țipă, zbiară,
Al se zbuciumă turbat,
Dar din iarnă pîn'în vară
Sus rămîne spînzurat.




Vîntul bate !... colo-n aer
Statu-Palmă clătinat
Umple lunca de-un lung vaier,
De-un lung vaier necurmat,
Și drumețu-și face cruce,
Căci se crede urmărit
De-ale codrilor năluce
Prin văzduhul oțelit.


Mircești decembrie 1875

Poezia Noaptea Albă de Vasile Alecsandri

NOAPTEA ALBĂ



Noaptea-i albă, luminoasă,
Ceru-i boltă de opal.
Toată zarea-i scînteioasă,
Tot izvoru-i de cristal,
Căci pe lume-acum domină
Spaima vechilor stejari,
Sora morței cea mezină,
Iarna cu-orizonturi mari.




Astfel gerul e de tare
Cît îngheață-n orice loc
Și a gurii răsuflare,
Și cenușa de sub foc.
El lipește ochi cu gene,
Pe drumeț îl face orb,
Și în cuiburi, chiar sub pene,
Crapă ouăle de corb.




Cîmpul lung și lat albește
Ca un strat de mărgărit.
Alba lună sus lucește
Ca icoană de argint
Și apare nemișcată
În abis nemărginit
Ca pe marea înghețată
Un vas mare troienit.




Miezul nopței !... totul tace !
Lumea pare un mormînt,
Unde mort și rece zace
Leșul marelui pămînt,
Și sub bolta cea senină
Mii de stele cu foc viu
Varsă-o jalnică lumină
Pe gigantul său secriu !...




Ies pe cîmp... Sub pași răsună
Cîmpul sec și înghețat.
Un păr mare stă drept lună,
Cu corbi negri încărcat.
Totu-i mort !... Sunat-au oare
Pe al cerului cadran
Ora stingerei de soare
În al morței ocean ?




Numai eu să fiu pe lume
Rămas singur trăitor,
Ca-n pustiiuri fără nume
Un nemernic călător ?
Dar ce văd ? ce se strecoară
Colo-n zare cînd și cînd ?
E o sanie ușoară
Prin lumină lunecînd.




Săniuța e durată
Dintr-un lemn ușor de plop
Și se duce înhămată
Cu un iepure ce-i schiop.
Iar într-însa cine este ?
Om să fie, sau un ciot ?
E vestitul din poveste
Statu-Palmă-Barbă-Cot !




Iepurașu-n trei picioare
Saltă, fuge ușurel,
Pe zăpada lucitoare
Săpînd urme după el,
Pe cînd barba argintie
A uncheșului străbun
Se tîrie pe cîmpie
Ca o coadă de păun.




Unde pleacă, unde zboară ?...
Iată-l vine spre Siret
Și pe deal mi se coboară
Ca un bulgăr de omăt.
El în lunc-acum pătrunde
Să descopere cu drag
Primăvara ce s-ascunde
Înlăuntrul unui fag.




Iepurașul se răpede
Naintînd din salt în salt
Pîn' ce-ajunge, pîn' ce vede
În desime fagul nalt ;
Iar uncheșul cu-o bărdiță
Bare-n trunchiul sunător :
,,Unde ești tu, copiliță ?”
El întreabă, plin de dor.




Lunca-ntreagă se răsună !
Din copaci, din văgăuni,
Mii de veveriți la lună
Ies, aleargă pe aluni,
Și din fagul nalt și falnic,
Vechi al luncii împărat,
Iese-n glas plăpînd și jalnic,
Care blînd a cuvîntat :




,,Cine vine ? Cine bate
La locașu-mi friguros ?
Ești tu, Prier, al meu frate ?
Ești iubitul Făt-Frumos ?”
,,Eu sînt, dulce primăvară,
Statu-Palmă-Barbă-Cot.
Din locașul tău afară
Am venit ca să te scot.”




,,Și ce vrei să faci cu mine ?
Ce gînd ai ? Ce dor lumesc ?”
,,Vreu în dragoste cu tine
Să măn dau, să-ntineresc !”
Abie zice și deodată
Glasul fetei a muțit,
Iar în lunca deșteptată
Hohot lung au clocotit.




Și vrăjitul fag 'ntinde
Un braț lung, cuprins de ger,
Pe uncheș de barbă-l prinde
Și-l ridică pe sub cer.
Statu-Palmă țipă, zbiară,
Al se zbuciumă turbat,
Dar din iarnă pîn'în vară
Sus rămîne spînzurat.




Vîntul bate !... colo-n aer
Statu-Palmă clătinat
Umple lunca de-un lung vaier,
De-un lung vaier necurmat,
Și drumețu-și face cruce,
Căci se crede urmărit
De-ale codrilor năluce
Prin văzduhul oțelit.


Mircești decembrie 1875

Poezia Garda Saraiului de Vasile Alecsandri

GARDA SARAIULUI



Selim sultanul doarme pe patu-i de plăceri,
Avînd un scut puternic de crînceni ieniceri,
Ce stau veghind la poarta saraiului de pază.
Sultanul doarme-n pace și gîndu-i nici visează
Că însuși ienicerii jurat-au pe Allah
Să deie prada moeței viziri și padișah !...
E cerul fără stele ; întreg Stambulul tace.
Precum un mut gigantic, perdut în umbră zace,
Temînd să nu deștepte șahinul pînă-n zi...
Cînd leul odihnește, e bine-a nu-l trezi.
Saraiul pe o culme se-nalță și apare
Ca o fantasmă neafră ce dă înfiorare.
Locaș de feerie, minune-orientală,
Rai luminat în sînu-i de-o rază infernală...
Gîndirea spaimîntată în laturi stă de el,
Căci pe sub cer deasupra-i plutește Azrael.
Și ănsă prin tăcere o tristă cucuvaie
Suspină-n miezul nopței pe-a lui Selim odaie,
Și valurile negre de-a lungul în Bosfor
Șoptesc un vaiet jalnic și mult întristător.
Deodată, pe cînd somnul și ochi și minute fură,
A curței poartă sună de-o surdă lovitură...
Pe loc, toți ienicerii de pază, deșteptați,
Saltă-n picioare, gata de luptă, înarmați,
Ș-Abdul-Aga, Nakibul, în chiosc deasupra porții
Se urcă fără grijă de întîlnirea morții.
El vede-n piața largă și vede-n fund pe stradă
De umbre înarmate o tainică grămadă
Venind prin întuneric cu zgomot nădușit...
Torent de răzvrătire ce crește nesimțit.
Erau ortale dese de cruntă-ienicerime,
Pornite să răstoarne sultanul din nălțime.
O nouă lovitură mai tare-n poartă bate !
Abdul-Aga se pleacă spre umbrele-adunate
Și strigă-n piață : ,,Cine ? Cine-n Stambul cutează
Să miște cînd Sultanul doarme ș-Abdul veghează ?”
,,Abdul! deschide poarta ! răspunde-un glas din piață.
Tu știi că-n ochii noștri Selim e șters din viață.
Știi că ne-am prins cu toții prin aspru jurămînt
Să-l facem de pe tronu-i să cadă în mormînt !...”
Abdul se oțerește, căci au recunoscut
Un glas de frate-n glasul ce singur n-au tăcut.
El zice : ,,Așa este ! așa-i, frate Orcane !
Am răsturnat cu toții a noastre mari cazane
Ș-a lui Salim peire cu toții am jurat,
Dar eu cu jurămîntu-mi nu pot să fiu legat
Cît stau pîndar aice cu peptul meu în poartă
Și cît credința sfîntă în mine nu e moartă !
Selim e al meu dușman !... și nu-i pe lumea-ntreagă,
Nu-i ură mai de moarte ca ura ce mă leagă
De dînsul, în tot locul, cu dor de răzbunare,
Cu dor de a-l combate fățiș, în ziua mare.
Selim, Zabid kiafirul Selim crunt, orb de minte
Ucis-au cu-a sa mînă pe bunul meu părinte !
Selim trebuie să moară !... și va muri !... jur eu !
Dar nu cît sînt de pază la căpătăiul său...
Abdul, cînd e-n picioare la postul de onor,
Abdul uită mănia de fiiu răzbunător,
Căci mîrșava tradare ce-ascunde-al ei obraz
În veci nu se încuibă în suflet de viteaz...
Selim e sacrul oaspe al conștiinței mele,
Ș-acum aceste brațe sînt două santinele
Menite să protege pe chiar dușmanul meu...
Așa scrie Profetul, așa vrea Dumnezeu !”





,,Ghiaur ! strigă din umbră cu glasul răgușit
Lambhar-Kale, kiehaia ce-n poartă au lovit ;
Ghiaur fără credință, te lepezi tu de noi ?
Selim și tu-mpreună peri-veți amîndoi !”
Abdul se-nfuriază : ,,În laturi, spurcat cîne,
Deprins a mușca mîna care-ți întinde pîne !
Lambhar-Kale ! pe tine sultanul te-au iubit,
Ca pe un fiiu nemernic de sînu-i te-au lipit,
Ți-au dat avere, nume, putere și onoare,
Din cuibul tău de vreme te-au scos la lume-n soare,
Și tocmai tu ceri moartea sultanului ?... A ! fiară,
Să nu-mi ieși tu în cale, să nu-mi cazi tu sub gheară !...
În laturi toți !... în laturi, departe de-acest loc !
Mohamed v-amenință cu sabie de foc !”
Mulțimea șovăindă la glasu-i se uimește...
Dar crîncenul kiehaia în fruntea ei răcnește :
,,Pe ziduri, pui de tigri 1 avalma la sarai !
Murind, pe noi ne-așteaptă huriile din rai !”
Și lupta se începe prin neagra-ntunecime...




Ca demoni de urgie o parte din mulțime
S-acață greu pe ziduri, iar alta mai aleasă
În poarta-mpăratească s-aruncă și se-ndeasă.
Și sub loviri de grindă s-abate poarta grea,
Turtind un mare număr de luptători sub ea.




În curte ienicerii pătrund ca niște lei !...
Dar iată-n a lor cale Abdul cu toți ai săi,
Și cel întăi ca cade taiat în zbor, de-a latul,
E procletul kiehaia, Lambhar-Kale, ingratul !
Atunci o încleștare de moarte s-au încins...
Și cînd mărețul soare pe ceruri s-au aprins,
Voioasele lui raze roșind au luminat
Saraiul dat în pradă, sultanul strangulat,
Ș-o cladă, lîngă poartă, de ieniceri zăcînd,
Toți morți cu spada-n mînă, saraiul apărînd,
Ș-alăture cu dînșii culcați, uciși pe prag,
Abdul și al său frate, îmbrățișați cu drag !...


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::



Dervișul de la Meca, El-Djem-Zaet-Mansur,
Primblînd ochi cu durere pe morți, jur împrejur,
Spre cer a sale brațe le-au ridicat zicînd :
,,Allah, pe lume omul, ca paserea trecînd,
Nu lasă nici o urmă, șah fie sau fellah.
Tu singur ești puternic și mare, tu, Allah !
Dar dacă nu se perde în ochii-ți faptă bună
Ș-asupra faptei rele Dreptatea se răzbună,
Ah ! fie-n veci la dreapta-ți acel care cînd jură
Rostește adevărul din inimă prin gură
Și sprijină cu viața, cu braț apărător
Săngeacul lui Mohamed, și lege și onor.
Iar cele care-și vinde credința, jurămîntul,
Cenușa-i otrăvită s-o sufle, sufle vîntul
În latele pustiiuri, în volvura peirei,
Căci Iuda vînzătorul e hula omenirei !”



Apoi bătrînul gîrbov ce jalnic lăcrimează
Alăture cu mortul Abdul îngenunchează
Și ochii lui închide, și trist, în tremurare,
Pe palida lui frunte depune-o sărutare !

Poezia Garda Saraiului de Vasile Alecsandri

GARDA SARAIULUI



Selim sultanul doarme pe patu-i de plăceri,
Avînd un scut puternic de crînceni ieniceri,
Ce stau veghind la poarta saraiului de pază.
Sultanul doarme-n pace și gîndu-i nici visează
Că însuși ienicerii jurat-au pe Allah
Să deie prada moeței viziri și padișah !...
E cerul fără stele ; întreg Stambulul tace.
Precum un mut gigantic, perdut în umbră zace,
Temînd să nu deștepte șahinul pînă-n zi...
Cînd leul odihnește, e bine-a nu-l trezi.
Saraiul pe o culme se-nalță și apare
Ca o fantasmă neafră ce dă înfiorare.
Locaș de feerie, minune-orientală,
Rai luminat în sînu-i de-o rază infernală...
Gîndirea spaimîntată în laturi stă de el,
Căci pe sub cer deasupra-i plutește Azrael.
Și ănsă prin tăcere o tristă cucuvaie
Suspină-n miezul nopței pe-a lui Selim odaie,
Și valurile negre de-a lungul în Bosfor
Șoptesc un vaiet jalnic și mult întristător.
Deodată, pe cînd somnul și ochi și minute fură,
A curței poartă sună de-o surdă lovitură...
Pe loc, toți ienicerii de pază, deșteptați,
Saltă-n picioare, gata de luptă, înarmați,
Ș-Abdul-Aga, Nakibul, în chiosc deasupra porții
Se urcă fără grijă de întîlnirea morții.
El vede-n piața largă și vede-n fund pe stradă
De umbre înarmate o tainică grămadă
Venind prin întuneric cu zgomot nădușit...
Torent de răzvrătire ce crește nesimțit.
Erau ortale dese de cruntă-ienicerime,
Pornite să răstoarne sultanul din nălțime.
O nouă lovitură mai tare-n poartă bate !
Abdul-Aga se pleacă spre umbrele-adunate
Și strigă-n piață : ,,Cine ? Cine-n Stambul cutează
Să miște cînd Sultanul doarme ș-Abdul veghează ?”
,,Abdul! deschide poarta ! răspunde-un glas din piață.
Tu știi că-n ochii noștri Selim e șters din viață.
Știi că ne-am prins cu toții prin aspru jurămînt
Să-l facem de pe tronu-i să cadă în mormînt !...”
Abdul se oțerește, căci au recunoscut
Un glas de frate-n glasul ce singur n-au tăcut.
El zice : ,,Așa este ! așa-i, frate Orcane !
Am răsturnat cu toții a noastre mari cazane
Ș-a lui Salim peire cu toții am jurat,
Dar eu cu jurămîntu-mi nu pot să fiu legat
Cît stau pîndar aice cu peptul meu în poartă
Și cît credința sfîntă în mine nu e moartă !
Selim e al meu dușman !... și nu-i pe lumea-ntreagă,
Nu-i ură mai de moarte ca ura ce mă leagă
De dînsul, în tot locul, cu dor de răzbunare,
Cu dor de a-l combate fățiș, în ziua mare.
Selim, Zabid kiafirul Selim crunt, orb de minte
Ucis-au cu-a sa mînă pe bunul meu părinte !
Selim trebuie să moară !... și va muri !... jur eu !
Dar nu cît sînt de pază la căpătăiul său...
Abdul, cînd e-n picioare la postul de onor,
Abdul uită mănia de fiiu răzbunător,
Căci mîrșava tradare ce-ascunde-al ei obraz
În veci nu se încuibă în suflet de viteaz...
Selim e sacrul oaspe al conștiinței mele,
Ș-acum aceste brațe sînt două santinele
Menite să protege pe chiar dușmanul meu...
Așa scrie Profetul, așa vrea Dumnezeu !”





,,Ghiaur ! strigă din umbră cu glasul răgușit
Lambhar-Kale, kiehaia ce-n poartă au lovit ;
Ghiaur fără credință, te lepezi tu de noi ?
Selim și tu-mpreună peri-veți amîndoi !”
Abdul se-nfuriază : ,,În laturi, spurcat cîne,
Deprins a mușca mîna care-ți întinde pîne !
Lambhar-Kale ! pe tine sultanul te-au iubit,
Ca pe un fiiu nemernic de sînu-i te-au lipit,
Ți-au dat avere, nume, putere și onoare,
Din cuibul tău de vreme te-au scos la lume-n soare,
Și tocmai tu ceri moartea sultanului ?... A ! fiară,
Să nu-mi ieși tu în cale, să nu-mi cazi tu sub gheară !...
În laturi toți !... în laturi, departe de-acest loc !
Mohamed v-amenință cu sabie de foc !”
Mulțimea șovăindă la glasu-i se uimește...
Dar crîncenul kiehaia în fruntea ei răcnește :
,,Pe ziduri, pui de tigri 1 avalma la sarai !
Murind, pe noi ne-așteaptă huriile din rai !”
Și lupta se începe prin neagra-ntunecime...




Ca demoni de urgie o parte din mulțime
S-acață greu pe ziduri, iar alta mai aleasă
În poarta-mpăratească s-aruncă și se-ndeasă.
Și sub loviri de grindă s-abate poarta grea,
Turtind un mare număr de luptători sub ea.




În curte ienicerii pătrund ca niște lei !...
Dar iată-n a lor cale Abdul cu toți ai săi,
Și cel întăi ca cade taiat în zbor, de-a latul,
E procletul kiehaia, Lambhar-Kale, ingratul !
Atunci o încleștare de moarte s-au încins...
Și cînd mărețul soare pe ceruri s-au aprins,
Voioasele lui raze roșind au luminat
Saraiul dat în pradă, sultanul strangulat,
Ș-o cladă, lîngă poartă, de ieniceri zăcînd,
Toți morți cu spada-n mînă, saraiul apărînd,
Ș-alăture cu dînșii culcați, uciși pe prag,
Abdul și al său frate, îmbrățișați cu drag !...


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::



Dervișul de la Meca, El-Djem-Zaet-Mansur,
Primblînd ochi cu durere pe morți, jur împrejur,
Spre cer a sale brațe le-au ridicat zicînd :
,,Allah, pe lume omul, ca paserea trecînd,
Nu lasă nici o urmă, șah fie sau fellah.
Tu singur ești puternic și mare, tu, Allah !
Dar dacă nu se perde în ochii-ți faptă bună
Ș-asupra faptei rele Dreptatea se răzbună,
Ah ! fie-n veci la dreapta-ți acel care cînd jură
Rostește adevărul din inimă prin gură
Și sprijină cu viața, cu braț apărător
Săngeacul lui Mohamed, și lege și onor.
Iar cele care-și vinde credința, jurămîntul,
Cenușa-i otrăvită s-o sufle, sufle vîntul
În latele pustiiuri, în volvura peirei,
Căci Iuda vînzătorul e hula omenirei !”



Apoi bătrînul gîrbov ce jalnic lăcrimează
Alăture cu mortul Abdul îngenunchează
Și ochii lui închide, și trist, în tremurare,
Pe palida lui frunte depune-o sărutare !