Poezia Garda Saraiului de Vasile Alecsandri

GARDA SARAIULUI



Selim sultanul doarme pe patu-i de plăceri,
Avînd un scut puternic de crînceni ieniceri,
Ce stau veghind la poarta saraiului de pază.
Sultanul doarme-n pace și gîndu-i nici visează
Că însuși ienicerii jurat-au pe Allah
Să deie prada moeței viziri și padișah !...
E cerul fără stele ; întreg Stambulul tace.
Precum un mut gigantic, perdut în umbră zace,
Temînd să nu deștepte șahinul pînă-n zi...
Cînd leul odihnește, e bine-a nu-l trezi.
Saraiul pe o culme se-nalță și apare
Ca o fantasmă neafră ce dă înfiorare.
Locaș de feerie, minune-orientală,
Rai luminat în sînu-i de-o rază infernală...
Gîndirea spaimîntată în laturi stă de el,
Căci pe sub cer deasupra-i plutește Azrael.
Și ănsă prin tăcere o tristă cucuvaie
Suspină-n miezul nopței pe-a lui Selim odaie,
Și valurile negre de-a lungul în Bosfor
Șoptesc un vaiet jalnic și mult întristător.
Deodată, pe cînd somnul și ochi și minute fură,
A curței poartă sună de-o surdă lovitură...
Pe loc, toți ienicerii de pază, deșteptați,
Saltă-n picioare, gata de luptă, înarmați,
Ș-Abdul-Aga, Nakibul, în chiosc deasupra porții
Se urcă fără grijă de întîlnirea morții.
El vede-n piața largă și vede-n fund pe stradă
De umbre înarmate o tainică grămadă
Venind prin întuneric cu zgomot nădușit...
Torent de răzvrătire ce crește nesimțit.
Erau ortale dese de cruntă-ienicerime,
Pornite să răstoarne sultanul din nălțime.
O nouă lovitură mai tare-n poartă bate !
Abdul-Aga se pleacă spre umbrele-adunate
Și strigă-n piață : ,,Cine ? Cine-n Stambul cutează
Să miște cînd Sultanul doarme ș-Abdul veghează ?”
,,Abdul! deschide poarta ! răspunde-un glas din piață.
Tu știi că-n ochii noștri Selim e șters din viață.
Știi că ne-am prins cu toții prin aspru jurămînt
Să-l facem de pe tronu-i să cadă în mormînt !...”
Abdul se oțerește, căci au recunoscut
Un glas de frate-n glasul ce singur n-au tăcut.
El zice : ,,Așa este ! așa-i, frate Orcane !
Am răsturnat cu toții a noastre mari cazane
Ș-a lui Salim peire cu toții am jurat,
Dar eu cu jurămîntu-mi nu pot să fiu legat
Cît stau pîndar aice cu peptul meu în poartă
Și cît credința sfîntă în mine nu e moartă !
Selim e al meu dușman !... și nu-i pe lumea-ntreagă,
Nu-i ură mai de moarte ca ura ce mă leagă
De dînsul, în tot locul, cu dor de răzbunare,
Cu dor de a-l combate fățiș, în ziua mare.
Selim, Zabid kiafirul Selim crunt, orb de minte
Ucis-au cu-a sa mînă pe bunul meu părinte !
Selim trebuie să moară !... și va muri !... jur eu !
Dar nu cît sînt de pază la căpătăiul său...
Abdul, cînd e-n picioare la postul de onor,
Abdul uită mănia de fiiu răzbunător,
Căci mîrșava tradare ce-ascunde-al ei obraz
În veci nu se încuibă în suflet de viteaz...
Selim e sacrul oaspe al conștiinței mele,
Ș-acum aceste brațe sînt două santinele
Menite să protege pe chiar dușmanul meu...
Așa scrie Profetul, așa vrea Dumnezeu !”





,,Ghiaur ! strigă din umbră cu glasul răgușit
Lambhar-Kale, kiehaia ce-n poartă au lovit ;
Ghiaur fără credință, te lepezi tu de noi ?
Selim și tu-mpreună peri-veți amîndoi !”
Abdul se-nfuriază : ,,În laturi, spurcat cîne,
Deprins a mușca mîna care-ți întinde pîne !
Lambhar-Kale ! pe tine sultanul te-au iubit,
Ca pe un fiiu nemernic de sînu-i te-au lipit,
Ți-au dat avere, nume, putere și onoare,
Din cuibul tău de vreme te-au scos la lume-n soare,
Și tocmai tu ceri moartea sultanului ?... A ! fiară,
Să nu-mi ieși tu în cale, să nu-mi cazi tu sub gheară !...
În laturi toți !... în laturi, departe de-acest loc !
Mohamed v-amenință cu sabie de foc !”
Mulțimea șovăindă la glasu-i se uimește...
Dar crîncenul kiehaia în fruntea ei răcnește :
,,Pe ziduri, pui de tigri 1 avalma la sarai !
Murind, pe noi ne-așteaptă huriile din rai !”
Și lupta se începe prin neagra-ntunecime...




Ca demoni de urgie o parte din mulțime
S-acață greu pe ziduri, iar alta mai aleasă
În poarta-mpăratească s-aruncă și se-ndeasă.
Și sub loviri de grindă s-abate poarta grea,
Turtind un mare număr de luptători sub ea.




În curte ienicerii pătrund ca niște lei !...
Dar iată-n a lor cale Abdul cu toți ai săi,
Și cel întăi ca cade taiat în zbor, de-a latul,
E procletul kiehaia, Lambhar-Kale, ingratul !
Atunci o încleștare de moarte s-au încins...
Și cînd mărețul soare pe ceruri s-au aprins,
Voioasele lui raze roșind au luminat
Saraiul dat în pradă, sultanul strangulat,
Ș-o cladă, lîngă poartă, de ieniceri zăcînd,
Toți morți cu spada-n mînă, saraiul apărînd,
Ș-alăture cu dînșii culcați, uciși pe prag,
Abdul și al său frate, îmbrățișați cu drag !...


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::



Dervișul de la Meca, El-Djem-Zaet-Mansur,
Primblînd ochi cu durere pe morți, jur împrejur,
Spre cer a sale brațe le-au ridicat zicînd :
,,Allah, pe lume omul, ca paserea trecînd,
Nu lasă nici o urmă, șah fie sau fellah.
Tu singur ești puternic și mare, tu, Allah !
Dar dacă nu se perde în ochii-ți faptă bună
Ș-asupra faptei rele Dreptatea se răzbună,
Ah ! fie-n veci la dreapta-ți acel care cînd jură
Rostește adevărul din inimă prin gură
Și sprijină cu viața, cu braț apărător
Săngeacul lui Mohamed, și lege și onor.
Iar cele care-și vinde credința, jurămîntul,
Cenușa-i otrăvită s-o sufle, sufle vîntul
În latele pustiiuri, în volvura peirei,
Căci Iuda vînzătorul e hula omenirei !”



Apoi bătrînul gîrbov ce jalnic lăcrimează
Alăture cu mortul Abdul îngenunchează
Și ochii lui închide, și trist, în tremurare,
Pe palida lui frunte depune-o sărutare !