Poezia Strofe Improvizate Lui C. Rolla de Vasile Alecsandri

STROFE IMPROVIZATE LUI C. ROLLA




Din zi în zi pădurea bătrînă se rărește !
Azi un stejar, mîini altul, pe rînd se prăbușește,
Și largi poiene triste rămîn în locul lor.
Cu ei cad mii de cuiburi ce, vesel, pe sub ceruri,
Formau o lume-ntreagă și plină de misteruri,
Și plină de-armonie, și plină de amor !




Așa din stolul nostru de oameni cu tărie
Ce-au scos această țară din umbră, din robie,
Păstrînd credința sfîntă în viitorul ei,
Azi unul și mîini altul se duc din astă lume,
Lasînd amar și doliu în sînul bietei mume
Și mari și largi pustiuri lasînd sub ochii săi.




Acum îți veni rîndul și ție de plecare,
O ! Rolla, fiiu energic al țării, suflet tare,
Pionier de frunte pintre pionieri.
Ferice-acum de tine, căci ai să găsești iară
Pe Negri și pe Cuza și alți pribegi din țară
Care-au aprins făclia mareții renvieri.




Triumf ceresc e moartea cînd moare muncitorul,
Urmașilor din lume lasînd brazdat ogorul
Și cu-o verdeață vie de-a lung acoperit.
Rodește munca-n urmă-i și rîde holda-n soare,
Iar cei rămași în viață admir pe cel ce moare
Zicînd : Pentru-a lui țară trăit-au ș-au murit !



ianuarie 1878

Poezia Strofe Improvizate Lui C. Rolla de Vasile Alecsandri

STROFE IMPROVIZATE LUI C. ROLLA




Din zi în zi pădurea bătrînă se rărește !
Azi un stejar, mîini altul, pe rînd se prăbușește,
Și largi poiene triste rămîn în locul lor.
Cu ei cad mii de cuiburi ce, vesel, pe sub ceruri,
Formau o lume-ntreagă și plină de misteruri,
Și plină de-armonie, și plină de amor !




Așa din stolul nostru de oameni cu tărie
Ce-au scos această țară din umbră, din robie,
Păstrînd credința sfîntă în viitorul ei,
Azi unul și mîini altul se duc din astă lume,
Lasînd amar și doliu în sînul bietei mume
Și mari și largi pustiuri lasînd sub ochii săi.




Acum îți veni rîndul și ție de plecare,
O ! Rolla, fiiu energic al țării, suflet tare,
Pionier de frunte pintre pionieri.
Ferice-acum de tine, căci ai să găsești iară
Pe Negri și pe Cuza și alți pribegi din țară
Care-au aprins făclia mareții renvieri.




Triumf ceresc e moartea cînd moare muncitorul,
Urmașilor din lume lasînd brazdat ogorul
Și cu-o verdeață vie de-a lung acoperit.
Rodește munca-n urmă-i și rîde holda-n soare,
Iar cei rămași în viață admir pe cel ce moare
Zicînd : Pentru-a lui țară trăit-au ș-au murit !



ianuarie 1878

Poezia Poiana Farmecătoare de Vasile Alecsandri

POIANA FARMECĂTOARE



1.


Prin cea luncă sunătoare,
Printre fragede vlăstări,
Cînd la umbră, cînd la soare
Șerpuiesc două cărări.



Una e răsăriteană,
Alta-i de la miazăzi,
Ș-amîndouă-ntr-o poiană
Se-ntîlnesc după o zi.



Mii de cîntice voioase
Prin frunzișul de smarald
Fac concerte-armonioase
Ce plutesc în aer cald,



Și cu dînsele-mpreună
Două tinere cîntări
Se îngînă și răsună
Jos, pe ambele cărări.



Una gingaș se ridică
Dintr-un pept frumos, rotund.
Frunza-n luncă se despică,
Crîngurile se pătrund,



 Căci e viers de fată mare,
Viers de inimi furător,
Care face să tresare
Și năsipul din izvor.



 Copilița ce tot vine
Despre mîndrul răsărit
Duce-un dor vioi cu sine,
Duce dorul de iubit.



Ea cu mîna-i firu-ntoarce
Cînd mergînd, cînd stînd pe loc,
Iar cu gîndul gingaș toarce
Visuri blînde de noroc,




Căci acum e primăvară
Și e dulcea luna mai,
Cînd în sînuri și pe-afară
Tot e viață, tot e rai !


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

 2.

Pe cararea ceealaltă,
Spre poiană-naintînd,
Un codrean cu fruntea naltă
Vine astfel haulind :



,,După-atîta lungă cale
Ce-am făcut în viața mea,
Am ajuns acum în vale
Și am dat de cale grea !




Merge-voi tot înainte
Făr-a mă-ngriji de drum ?
Ori aș face mai cu minte
Să stau locului de-acum ?



Tot ce mișcă, tot ce zboară
Mă îndeamn-a rătăci
Ca un rîu ce se coboară
Fără-n veci de-a se opri,



 Iar o floare de grădină
Îmi șoptește-ncetișor
Ca să prind eu rădăcină
Lîngă ea, lîng-al ei dor.




Codri, codri frățioare !
Cum aș face, cum să fac
A mea soartă călătoare
Cu-al meu suflet s-o împac !”




 Cîntă el cu glasul tare,
Cîntă ea cu glas duios,
Și pădurea în vibrare
Le răspunde-armonios,




Dar cărările sub pasuri
Cu încetul s-au scurtat.
În poian-ambele glasuri
Deodat-au răsunat



Și voinicu-n nemișcare
Au rămas pe loc, uimit,
Și copila în mirare
Pe obrazu-i s-au roșit !



 Lunca tace, umbra piere,
Cerul varsă dulci văpăi ;
Nu s-aude prin tăcere
Decît inimi cu bătăi,



Și din cuiburi, de sub frunză,
Pe furiș mii de ochiri
Cată lung ca să pătrunză
Taina dulcei întîlniri.



 O ! minune,-un grai ferice,
Al naturii mîndru grai
Se înalț-atunci și zice :
,,Oaspeți de-al juneții plai !



Mergeți vesel prin verdeață,
Pe-o cărare la un loc,
Tot spre viață cu dulceață,
Tot spre loc plin de noroc !”



 Ambii tineri în uimire
L-acel glas dumnezeiesc
Își dau mîna cu-o zîmbire,
Își strîng mîna și pornesc,




Și ies vesel din pădure
Disparînd, frumoși și dragi,
Prin huceagul plin de mure,
Prin fînațul plin de fragi.




Lunca sună viu fanfare...
Ei se duc strălucitori
Pe o singură cărare
Ce s-acopere de flori,




Căci e draga primavară
Și e dulcea luna mai,
Cînd în sînuri și pe-afară
Tot e viață, tot e rai !


1 mai 1876

Poezia Poiana Farmecătoare de Vasile Alecsandri

POIANA FARMECĂTOARE



1.


Prin cea luncă sunătoare,
Printre fragede vlăstări,
Cînd la umbră, cînd la soare
Șerpuiesc două cărări.



Una e răsăriteană,
Alta-i de la miazăzi,
Ș-amîndouă-ntr-o poiană
Se-ntîlnesc după o zi.



Mii de cîntice voioase
Prin frunzișul de smarald
Fac concerte-armonioase
Ce plutesc în aer cald,



Și cu dînsele-mpreună
Două tinere cîntări
Se îngînă și răsună
Jos, pe ambele cărări.



Una gingaș se ridică
Dintr-un pept frumos, rotund.
Frunza-n luncă se despică,
Crîngurile se pătrund,



 Căci e viers de fată mare,
Viers de inimi furător,
Care face să tresare
Și năsipul din izvor.



 Copilița ce tot vine
Despre mîndrul răsărit
Duce-un dor vioi cu sine,
Duce dorul de iubit.



Ea cu mîna-i firu-ntoarce
Cînd mergînd, cînd stînd pe loc,
Iar cu gîndul gingaș toarce
Visuri blînde de noroc,




Căci acum e primăvară
Și e dulcea luna mai,
Cînd în sînuri și pe-afară
Tot e viață, tot e rai !


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

 2.

Pe cararea ceealaltă,
Spre poiană-naintînd,
Un codrean cu fruntea naltă
Vine astfel haulind :



,,După-atîta lungă cale
Ce-am făcut în viața mea,
Am ajuns acum în vale
Și am dat de cale grea !




Merge-voi tot înainte
Făr-a mă-ngriji de drum ?
Ori aș face mai cu minte
Să stau locului de-acum ?



Tot ce mișcă, tot ce zboară
Mă îndeamn-a rătăci
Ca un rîu ce se coboară
Fără-n veci de-a se opri,



 Iar o floare de grădină
Îmi șoptește-ncetișor
Ca să prind eu rădăcină
Lîngă ea, lîng-al ei dor.




Codri, codri frățioare !
Cum aș face, cum să fac
A mea soartă călătoare
Cu-al meu suflet s-o împac !”




 Cîntă el cu glasul tare,
Cîntă ea cu glas duios,
Și pădurea în vibrare
Le răspunde-armonios,




Dar cărările sub pasuri
Cu încetul s-au scurtat.
În poian-ambele glasuri
Deodat-au răsunat



Și voinicu-n nemișcare
Au rămas pe loc, uimit,
Și copila în mirare
Pe obrazu-i s-au roșit !



 Lunca tace, umbra piere,
Cerul varsă dulci văpăi ;
Nu s-aude prin tăcere
Decît inimi cu bătăi,



Și din cuiburi, de sub frunză,
Pe furiș mii de ochiri
Cată lung ca să pătrunză
Taina dulcei întîlniri.



 O ! minune,-un grai ferice,
Al naturii mîndru grai
Se înalț-atunci și zice :
,,Oaspeți de-al juneții plai !



Mergeți vesel prin verdeață,
Pe-o cărare la un loc,
Tot spre viață cu dulceață,
Tot spre loc plin de noroc !”



 Ambii tineri în uimire
L-acel glas dumnezeiesc
Își dau mîna cu-o zîmbire,
Își strîng mîna și pornesc,




Și ies vesel din pădure
Disparînd, frumoși și dragi,
Prin huceagul plin de mure,
Prin fînațul plin de fragi.




Lunca sună viu fanfare...
Ei se duc strălucitori
Pe o singură cărare
Ce s-acopere de flori,




Căci e draga primavară
Și e dulcea luna mai,
Cînd în sînuri și pe-afară
Tot e viață, tot e rai !


1 mai 1876