Poezia Poiana Farmecătoare de Vasile Alecsandri

POIANA FARMECĂTOARE



1.


Prin cea luncă sunătoare,
Printre fragede vlăstări,
Cînd la umbră, cînd la soare
Șerpuiesc două cărări.



Una e răsăriteană,
Alta-i de la miazăzi,
Ș-amîndouă-ntr-o poiană
Se-ntîlnesc după o zi.



Mii de cîntice voioase
Prin frunzișul de smarald
Fac concerte-armonioase
Ce plutesc în aer cald,



Și cu dînsele-mpreună
Două tinere cîntări
Se îngînă și răsună
Jos, pe ambele cărări.



Una gingaș se ridică
Dintr-un pept frumos, rotund.
Frunza-n luncă se despică,
Crîngurile se pătrund,



 Căci e viers de fată mare,
Viers de inimi furător,
Care face să tresare
Și năsipul din izvor.



 Copilița ce tot vine
Despre mîndrul răsărit
Duce-un dor vioi cu sine,
Duce dorul de iubit.



Ea cu mîna-i firu-ntoarce
Cînd mergînd, cînd stînd pe loc,
Iar cu gîndul gingaș toarce
Visuri blînde de noroc,




Căci acum e primăvară
Și e dulcea luna mai,
Cînd în sînuri și pe-afară
Tot e viață, tot e rai !


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

 2.

Pe cararea ceealaltă,
Spre poiană-naintînd,
Un codrean cu fruntea naltă
Vine astfel haulind :



,,După-atîta lungă cale
Ce-am făcut în viața mea,
Am ajuns acum în vale
Și am dat de cale grea !




Merge-voi tot înainte
Făr-a mă-ngriji de drum ?
Ori aș face mai cu minte
Să stau locului de-acum ?



Tot ce mișcă, tot ce zboară
Mă îndeamn-a rătăci
Ca un rîu ce se coboară
Fără-n veci de-a se opri,



 Iar o floare de grădină
Îmi șoptește-ncetișor
Ca să prind eu rădăcină
Lîngă ea, lîng-al ei dor.




Codri, codri frățioare !
Cum aș face, cum să fac
A mea soartă călătoare
Cu-al meu suflet s-o împac !”




 Cîntă el cu glasul tare,
Cîntă ea cu glas duios,
Și pădurea în vibrare
Le răspunde-armonios,




Dar cărările sub pasuri
Cu încetul s-au scurtat.
În poian-ambele glasuri
Deodat-au răsunat



Și voinicu-n nemișcare
Au rămas pe loc, uimit,
Și copila în mirare
Pe obrazu-i s-au roșit !



 Lunca tace, umbra piere,
Cerul varsă dulci văpăi ;
Nu s-aude prin tăcere
Decît inimi cu bătăi,



Și din cuiburi, de sub frunză,
Pe furiș mii de ochiri
Cată lung ca să pătrunză
Taina dulcei întîlniri.



 O ! minune,-un grai ferice,
Al naturii mîndru grai
Se înalț-atunci și zice :
,,Oaspeți de-al juneții plai !



Mergeți vesel prin verdeață,
Pe-o cărare la un loc,
Tot spre viață cu dulceață,
Tot spre loc plin de noroc !”



 Ambii tineri în uimire
L-acel glas dumnezeiesc
Își dau mîna cu-o zîmbire,
Își strîng mîna și pornesc,




Și ies vesel din pădure
Disparînd, frumoși și dragi,
Prin huceagul plin de mure,
Prin fînațul plin de fragi.




Lunca sună viu fanfare...
Ei se duc strălucitori
Pe o singură cărare
Ce s-acopere de flori,




Căci e draga primavară
Și e dulcea luna mai,
Cînd în sînuri și pe-afară
Tot e viață, tot e rai !


1 mai 1876