Poezia Frații Jderi de Vasile Alecsandri

FRAȚII JDERI



1.

E ger, e întuneric ! Nori negri duși de vînt
Se tîrîie pe șesuri, se lasă pe pămînt
Ca aripi urieșe de paseri nevăzute
Ce curăță de sînge văi, șanțuri și redute.



E vînt cu ploaie rece și noapte cu fiori,
Căci umbra e țesută de fulgeri trăsnitori.
Nu-s însă focuri nalte de-a cerului furtună,
Dar fulgeri mii de tunuri ce-n zare crunt detună.




L-a lor lumină roșă în clipă se ivesc
Mari tabere de oameni armați ce se pîndesc,
Și crîncene redute, și-n dos de parapete,
Văpăi de ochi sălbatici, luciri de baionete.




Românii uzi la pele, flămînzi, lipsiți de foc,
În șanțul lor, sub arme, stau gloată la un loc,
De moarte și nevoie rîzînd cu nepăsare...
Voinici ei sînt la luptă, voinici și la răbdare !




,,Măi oameni ! zice unul, un șoim de la Bicaz,
De mult ne spală cerul cu ploaia pe obraz !
Mîni, cînd s-a face ziuă, Jder Neagu, fără veste,
Frumos a să ne-apară, cît Albul din poveste.”




,,Urît, frumos, alb, negru, eu nu știu, dar ce știu,
Știu că halal de turcul ce-oi întîlni de viu.”
,,Și ce-ai să-i faci, măi Neagu ?” ,,Să-l hăituiesc, fărtate,
Pîn' mi s-a usca bine cămeșa de pe spate.”




Toți rîd... dar ce retează deodată rîsul lor ?
O bombă vine,-o bombă al morții meteor !
Toți văd moartea cu ochii !... un vaiet ? ,,Ah, mor !...” ,,Cine,
Cine-i ucis ?” ,,Eu, Neagu... mă duc... vă las cu bine.”



,,Sărmanul, zic românii, grăindu-l trist de-a rîndul,
Nici c-au avut el parte să-și împlinească gîndul !
Mult au să-l mai bocească neveste și copile !”
,,He !... Dumnezeu să-i ierte !... Ce vreți ? n-au avut zile.”




,,Dar unde-i Jder mezinul ?” ,,De pază colo-n șanț,
Unde-au perit aseară un zmeu de dorobanț.”
,,Să-i spunem, să nu-i spunem că i-a murit frățiorul ?”
,,Ba să tăcem mai bine, să nu-l ucigă dorul.”


2.

În capătul din dreapta al șanțului, în tină,
Stă singur la o parte un om care suspină,
Căci are-o presimțire ce-i tot menește-a rău
Și-i duce, duce gîndul măhnit la frate-său.



El e ostaș de frunte, Jder Nistor, vînătorul,
Ce intră-n turci năpraznic cum intră-n cîrd omorul,
Și-i place pe cîmp neted cu durda să vîneze
Cumpliți bașibuzucii și fiarele cercheze.



De-aseară-n sentinelă Jder șede tot la pîndă,
Gîndind la biata-i mamă cu inima plăpîndă,
Visînd l-a lui mireasă cu sufletul duios,
Privind la turci în față cu ochiul scînteios.



Dar vîntul suflă-n iarnă, dar ploaia cade-n unde !
Prin haine pîn' la oase înghețul îl pătrunde
Și-ncet el simte somnul că vine pe furiș
De-ntinde peste ichi-i văl paingeniș.




Jder, luptă, umblă, cîntă, nevrînd ca să se culce,
Dar somnu-i varsă-n crieri beția lui cea dulce,
Și el, pe nesimțite învins, întunecat,
Se reazemă de pușcă ș-adoarme clătinat.



Deodată i se pare că se vede pe-a lui mamă
Ce vine, îl atinge la ochi cu-a ei naframă
Și-i zice : ,,Te trezește, copile, dragul meu !
Vin dușmanii ! te-ajunge prin somn păcatul greu !”




Tresare vînătorul !... Doi spectri se arată,
Nălțîndu-se prin umbră cu arma ridicată, viu, deștept,
,,Ho ! fiară ,ho!” el strigă, și-n clipă, viu, deștept,
Pe dușmani îi străpunge cu baioneta-n pept.


Din doi, unul c-un gemet oftează, cade, moare.
Iar altul, cu durerea luptîndu-se-n picioare,
Se-ncruntă, se răpede ca lupul crunt la Jder
Și-i face-o brazdă largă la braț cu-al său hamger,


Apoi se prăbușește alăture cu mortul.
Jder zice-atunci, mustrîndu-l :,, De ce ți-ai lasat cortul !
Și ce cătași, păgîne, aice-n șanțul meu ?
Ți-au fost urît de viață?... Amar de capul tău!?”


Și aprig, cu mănie ridică stratu-n aer,
Să sfarme peptul dușman ce scoate-un jalnic vaier,
Dar cînd să dea : ,,Stăi, frate! îi zice-un glas iubit,
Nu-i drept să dai lovire vrășmașului rănit!”


Jder stă aruncă arma, s-apropie-n tăcere
De turc,îi leagă rana, alină-a lui durere,
Apoi, cînd vine ziua, pe turcul leșinat
Il poartă-n ambulanță, zicînd : ,, Poftind vînat!”

Poezia Păstorii Și Plugarii de Vasile Alecsandri

PĂSTORII ȘI PLUGARII

1.


Priviți pe cele dealuri înalte, înverzite,
Pe-acele largi poiene cu glori acoperite,
Priviți, străini de lume, păstorii cei români,
Aproape de-a lor turme păzite de-ai lor cîni,
Trăind o viață lină în tainica natură,
Cu buciumul în mînă, cu fluierul la gură.
Cereasca limpezime, precum într-un izvor,
Alin se oglindește în sufletele lor...




Voi toți, care de dînșii ați rîs fără mustrare,
Jos capul. o ! nemerici loviți de admirare.
Un paloș de izbîndă există-n orice fer,
În tot păstorul astăzi există-un scutier !


2.


Priviți pe cea cîmpie frumoasă, roditoare,
Plugarii, muncitorii lucrînd în foc de soare.
Pe fața lor cea blîndă, pe ochii lor cei vii
Adie boarea dulcea din verzile cîmpii.
Sub mîna lor e sapa, hîrlețul, coasa, plugul.
Alăture cu dînșii stau boii purtînd jugul,
Și tot ce-i înconjoară, deal luncă, șes, izvor,
E pacinic ca blîndețea din sufletele lor.




Voi toți, care de dînșii ați rîs fără căință,
Jos fruntea, o ! nemernici căzuți în umilință.
O spad-a răzbunărei există-n orice lanț.
În tot românul astăzi există-un dorobanț !


Mircești, noiembrie 1877

Poezia Balcanul Și Carpatul de Vasile Alecsandri

BALCANUL ȘI CARPATUL



Balcanul și carpatul, la Dunarea mareață,
Ca doi giganți naprasnici stau astăzi față-n față
Ș-aprinși de dor de luptă, cu ochii se măsoară,
Cu glasul s-amenință, cu gîndul se doboară,
Zicînd : ,,nu pot să-ncapă doi paloși într-o teacă !
E scris din noi doi unul în pulbere să treacă !”




Balcanul cel fanatic, muncit de aspră ură,
Nu știe să-ngrădească sălbatica lui gură
Și zice cu trufie : ,,Carpatule vecine,
De nu pleca-vei fruntea, amar va fi de tine,
Căci răpezi-voi grabnic din plaiurile-mi nalte
Torente-necătoare deprinse ca să salte
Din maluri peste maluri, din munte peste munte,
Să bată-a tale coaste, s-acopere-a ta frunte,
Să facă într-o clipă ca să dispari din lume
Cu-a tale stînci și codri, cu-ai tăi copii și mume !”




Carpatul scoate-un freamăt teribil de urgie,
Mișcînd coama-i de codri, ca leul în mănie,
Și-n clocot lung răspunde : ,,Balcane,-a ta trufie
Arată că tu astăzi căzut ești în pruncie.
Nevoie ai de-o cîrjă ruina-ți s-o suporte,
Căci ești, acum, sărmane, ajuns la prag de moarte.
Ai fost odinioară gigant prin înălțime,
Amar prin fanatismu-ți, puternic prin cruzime !
Ai revărsat pe lume și groază și rușine
Și te-ai scaldat în sînge pîn' ce-ai dat pept cu mine.
De-atunci au trecut seculi !... Strivita omenire
S-au deșteptat, și numai tu stai în adormire,
Ademenit de visuri nebune și trufașe,
Făr-a pătrunde norii care te țin în fașe !
Orb urieș ! cu cîrja tu genele-ți ridică
Și vezi l-a tale poale cît umbra-ți e de mică !
Ești șters din cartea lumei, tu, care din vechime
Stai rezemat în somnu-ți de-o putredă marime !
Și vrei să ții în lanțuri popoarele creștine ?
Și vrei, Balcane gîrbov, eu să mă-nchin la tine ?
Dar n-auzi cum te rîde și Dunărea, și Marea ?
Deviza ta-i sclavia, ș-a mea - neatîrnarea !”
Cum zic, doi vulturi ageri, zburînd din vîrf de munte,
Se-nalță pînă-n ceruri și scot țipete crunte.
De pe Balcani e unul și din Carpați e altul...
Mult răpide le-i zborul, mult crîncen le-i asaltul,
Căci se izbesc ca fulgeri la luptă-ugigătoare !...
Întinsele lor aripi se bat lucind la soare,
Ș-a lor cumplite gheare și pliscuri oțelite
Își dau loviri de moarte și răni fac cumplite.
Deodată cade unul din vulturii dușmani :
E vulturul prădalnic din barbarii Balcani,
Și-n patru părți a lumei zbor smulsele lui pene !...

..........................................................................................


Și cîntă libertatea pe maluri dunărene.


Mircești 14 mai 1877

Poezia Stroe Plopan ( Baladă Populară ) de Vasile Alecsandri

STROE PLOPAN ( BALADĂ POPULARĂ )




Sus, pe muchea dealului,
Merge-n voia calului
Un bujor de capitan
Care poartă buzdugan.
El aruncă ochi de sus
Cînd spre valea din apus,
Cînd spre șesul înflorit
Despre mîndrul răsărit,
Și tot cată ca să vadă
N-ar zări cumva o pradă
Ici în zare, colo-n zare,
Pe sub cer, în depărtare ?




Ciocîrlia sus cînta,
Iar voinicul cuvînta :
,,Căci nu am aripa ta,
Ciocîrlie nevăzută,
Păsărică-n cer perdută !
Căci nu am și zborul tău
Să mă-nalț în cer și eu
Ca să văd din dos de zare
De nu vin oarde tatare
Să răpească și să fure
Fete mari cu ochi de mure
Și copii mărunți de ani,
Copilași de cei balani ?”




Cum mergea și cum graia,
Iată, mări, că zarea
Jor, devale, de sub deal,
Lîngă apă, sus, pe mal,
Un foc mare strălucind,
Pintre sălcii pîlpîind,
Și-mprejurul focului,
Trei tatari stînd locului
Și frigînd un miel furat,
Într-o furcă aninat.
Caii lor pașteau deoparte,
Iar la umbră, nu departe,
Se bocea o mîndră fată,
De o salcie legată ;
Se bocea biata copilă
De umplea crîngul de milă,
Dar pagînii o priveau,
Și privind-o crunt rîdeau
Și ziceau în limba lor :
,,Mult plătește ist odor,
Căci e puică de bun soi,
Și-i ca trestia la boi,
Și-i ca luna la obraz,
Numai bună de-un viteaz,
Ghirai hanul pentru ea
Ne-a da scule cîte-om vrea,
Și caftane de sultani,
Și cinzeci de pungi de bani !”




Cît Plopan mi-i auzea,
Calul iute-și răpezea :
,,Buna ziua, măi tatari,
Pradători de fete mari !
Spuneți mie fără teamă,
Fără teamă dați-mi seamă :
Ori ve-i roaba de schimbare,
Ori ve-i roaba de vînzare ?
De-i pe schimb, eu mult v-oi da.
Căci cu zile v-oi lăsa.
De-i pe plată, eu sînt gata
De la voi să cumpăr fata,
Nu cu aur, nici caftan,
Ci cu dări de buzdugan.”
Tătărimea iar rîdea ;
Din trei, unul răspundea :
,,Auziți-ați, auzit,
Pe românul îndrăcit ?
Cică-i prins de mare dor
Ca să meargă plutitor,
Cînd pe apă-ntins la soare,
Cînd sub apa curgătoare,
Pînă-n Dunărea cea lată,
Pînă-în mare tulburată ?”
Bine vorba nu sfîrșea,
Vai de lume !-amar de ea !
Buzduganul se-nvîrtea,
Ca un vultur s-abătea,
Pe pagîni îi și turtea !





Apoi mîndrul căpitan,
Care-i zic Stroe Plopan,
La copila se ducea
Și cu drag așa-i graia :
,,Cine-mparte, parte-și face,
Cum i-e dorul, cum îi place,
La tatari am împărțit
Buzduganu-mi oțelit.
Ție, dragă fată mare,
Îți fac parte de scăpare,
Iară partea ce-mi fac mie
Ești tu, draga mea soție.”





Copilița ce zicea ?
Știu că nu se mai bocea.
Păru-n față-și aducea,
Cu voinicul se ducea.
Fie calea lor ușoară,
Cu foc lin la inimioară,
Cum e scris, cum e menit,
Cînd e timpul de iubit.


1 iulie 1876