Poezia Iarna La Sinaia de Vasile Alecsandri

IARNA LA SINAIA



Prin a negurilor sîtă de cu noapte iarna cerne,
Și pe dealuri și pe cîmpuri un giulgi alb și trist așterne.


Unde-a fost verdeața dragăm unde-a fost viață cu flori
Zace moartea înghețată, trece vifor de fiori.


Însuși soarele, iubitul, de mîhnire se patrunde
Și ca să n-o vadă fuge și departe se ascunde.


Vai ! ce-o să fie lumea sub acest cumplit troian,
Ce lungește ziua-n veacuri de urît și de alean ?


În zadar jășește omul încîntările naturii,
Zbor de paseri, curs de ape, mîngîierile căldurii,


Iarna, baba pizmatară de-ale lumei veselii,
Vrea să stingă de sub ceruri și lumini, și armonii.


Însă mintea-i e tîmpită de a grijilor povară,
A uitat, din fericire, că frumoasa primăvară


S-a retras cu tot avutul mîndrei sale tinereți
Pe obraze de copile și în suflet de poeși.


Străliciți cu-al vostru farmec, voi, ființi încîntătoare,
Și prin ochii voștri veseli cerniți razele de soare,


Acordați a voastre lire, fii ai cerului senin,
Și schimbați în ciuda iernii fulgii albi și flori de crin.


Împrejur de-această masă, unde seara se adună,
Uitînd lumea, noi să rîdem, și cîntăm cu voie bună,


Făr-a mai privi fereastra, după care, tremurînd,
Iarna stă și ne pîndește ca o feară, cu rău gînd !


Ea de nunta sa cu gerul cojoc și-a pus pe spate,
Dar, de hîdă ce-i, o latră cîinii spariați din sate,


S-o alunge umilită peste nouă țări și mări,
Mult departe de castelul ce răsună de cîntări.


Iar de va cerca la anul pe la noi să vie iară,
S-o primim ca și acuma cu a rîsului fanfară.


1888

Poezia Iarna La Sinaia de Vasile Alecsandri

IARNA LA SINAIA



Prin a negurilor sîtă de cu noapte iarna cerne,
Și pe dealuri și pe cîmpuri un giulgi alb și trist așterne.


Unde-a fost verdeața dragăm unde-a fost viață cu flori
Zace moartea înghețată, trece vifor de fiori.


Însuși soarele, iubitul, de mîhnire se patrunde
Și ca să n-o vadă fuge și departe se ascunde.


Vai ! ce-o să fie lumea sub acest cumplit troian,
Ce lungește ziua-n veacuri de urît și de alean ?


În zadar jășește omul încîntările naturii,
Zbor de paseri, curs de ape, mîngîierile căldurii,


Iarna, baba pizmatară de-ale lumei veselii,
Vrea să stingă de sub ceruri și lumini, și armonii.


Însă mintea-i e tîmpită de a grijilor povară,
A uitat, din fericire, că frumoasa primăvară


S-a retras cu tot avutul mîndrei sale tinereți
Pe obraze de copile și în suflet de poeși.


Străliciți cu-al vostru farmec, voi, ființi încîntătoare,
Și prin ochii voștri veseli cerniți razele de soare,


Acordați a voastre lire, fii ai cerului senin,
Și schimbați în ciuda iernii fulgii albi și flori de crin.


Împrejur de-această masă, unde seara se adună,
Uitînd lumea, noi să rîdem, și cîntăm cu voie bună,


Făr-a mai privi fereastra, după care, tremurînd,
Iarna stă și ne pîndește ca o feară, cu rău gînd !


Ea de nunta sa cu gerul cojoc și-a pus pe spate,
Dar, de hîdă ce-i, o latră cîinii spariați din sate,


S-o alunge umilită peste nouă țări și mări,
Mult departe de castelul ce răsună de cîntări.


Iar de va cerca la anul pe la noi să vie iară,
S-o primim ca și acuma cu a rîsului fanfară.


1888

Poezia Pe Un Album de Vasile Alecsandri

PE UN ALBUM


Pîcla deasă-mbrobădește munții nalți, plini de verdeață,
Ș-a lor frunte reapare albă-n fapt de dimineață.
Astfel crîncena durere pe-un cap tînăr cînd se-apasă,
Într-o clipă strivitoare cu păr alb în urmă-l lasă.



O ! cruzime-a patimirei ! mîna ta destrugătoare
Pare-a stinge focu-n inimi, ș-al vieții falnic soare,
Dar acel ce are parte de avîntul poeziei
Poartă-n veci arzînd în suflet viul soare al juniei.



Fie capul nins de vreme, gîndul ferbe, odraslește
Ca brîndușa nadușită sub zapada ce-o-nvelește.
Vie-o rază de iubire, vie-un vînt de primăvară,
Ca prin farmec geniu, floare din morminte ies afară.



El cu foc mai dulce cîntă, reintrat în viața nouă,
Ea mai vesel strălucește în lumină și sub rouă ;
Căci durerea ca și iarna au meniri renvietoare :
Iarna scoate flori, durerea - cîntice patrunzatoare.


1887

Poezia Pe Un Album de Vasile Alecsandri

PE UN ALBUM


Pîcla deasă-mbrobădește munții nalți, plini de verdeață,
Ș-a lor frunte reapare albă-n fapt de dimineață.
Astfel crîncena durere pe-un cap tînăr cînd se-apasă,
Într-o clipă strivitoare cu păr alb în urmă-l lasă.



O ! cruzime-a patimirei ! mîna ta destrugătoare
Pare-a stinge focu-n inimi, ș-al vieții falnic soare,
Dar acel ce are parte de avîntul poeziei
Poartă-n veci arzînd în suflet viul soare al juniei.



Fie capul nins de vreme, gîndul ferbe, odraslește
Ca brîndușa nadușită sub zapada ce-o-nvelește.
Vie-o rază de iubire, vie-un vînt de primăvară,
Ca prin farmec geniu, floare din morminte ies afară.



El cu foc mai dulce cîntă, reintrat în viața nouă,
Ea mai vesel strălucește în lumină și sub rouă ;
Căci durerea ca și iarna au meniri renvietoare :
Iarna scoate flori, durerea - cîntice patrunzatoare.


1887