Poezia Iarna La Sinaia de Vasile Alecsandri

IARNA LA SINAIA



Prin a negurilor sîtă de cu noapte iarna cerne,
Și pe dealuri și pe cîmpuri un giulgi alb și trist așterne.


Unde-a fost verdeața dragăm unde-a fost viață cu flori
Zace moartea înghețată, trece vifor de fiori.


Însuși soarele, iubitul, de mîhnire se patrunde
Și ca să n-o vadă fuge și departe se ascunde.


Vai ! ce-o să fie lumea sub acest cumplit troian,
Ce lungește ziua-n veacuri de urît și de alean ?


În zadar jășește omul încîntările naturii,
Zbor de paseri, curs de ape, mîngîierile căldurii,


Iarna, baba pizmatară de-ale lumei veselii,
Vrea să stingă de sub ceruri și lumini, și armonii.


Însă mintea-i e tîmpită de a grijilor povară,
A uitat, din fericire, că frumoasa primăvară


S-a retras cu tot avutul mîndrei sale tinereți
Pe obraze de copile și în suflet de poeși.


Străliciți cu-al vostru farmec, voi, ființi încîntătoare,
Și prin ochii voștri veseli cerniți razele de soare,


Acordați a voastre lire, fii ai cerului senin,
Și schimbați în ciuda iernii fulgii albi și flori de crin.


Împrejur de-această masă, unde seara se adună,
Uitînd lumea, noi să rîdem, și cîntăm cu voie bună,


Făr-a mai privi fereastra, după care, tremurînd,
Iarna stă și ne pîndește ca o feară, cu rău gînd !


Ea de nunta sa cu gerul cojoc și-a pus pe spate,
Dar, de hîdă ce-i, o latră cîinii spariați din sate,


S-o alunge umilită peste nouă țări și mări,
Mult departe de castelul ce răsună de cîntări.


Iar de va cerca la anul pe la noi să vie iară,
S-o primim ca și acuma cu a rîsului fanfară.


1888