Poezia Plugul Blăstemat de Vasile Alecsandri

PLUGUL BLĂSTEMAT



Vecină cu moșia bogată și domnească
Se-ntinde o cîmpie mănoasă, răzeșească,
Pe care o pîndește avanul domnitor
Cu poftă nesățioasă, cu ochi adunător.
El vrea ca să-și carpească hlamida aurită
Cu zdreanța sărăcimei de veacuri moștenită.
Dar nu vrea răzășimea să-i vîndă-al său ogor,
,,Nu vrea ? răcnește vodă... Prostimea întețită
Ridică azi din țărnă ființa-i umilită
Și îndrăznește-a-și pune voința-n fața mea ?
Să afle ce-i vrerea atunci cînd domnul vrea !”



A doua zi o ceată de mulți neferi călare,
Înconjurînd pe vodă, pășesc peste hotare,
Și ca să trag-o brazdă, aduc un mare plug,
Unealtă de hrăpire cu șese boi în jug...
Cîmpia navalită lucește verde-n soare,
Dar un fior pătrunde în orice fir și floare.
Și via ciocîrlie cîntarea și-a curmat,
Și zarea se-nveselește c-un nor întunecat.



Din capatul cîmpiei începe plugul rece
Să tragă brazda neagră pe locul unde trece,
Și pajiștea atinsă geme nencetat
De-a fi-njumătățită prin fierul blăstemat.
Văzduhul se răsună de strigare de ură,
Și plugul lasă-n urmă-i în veedea bătătură
O rană lungă, largă, din care amărît
Se-nalță-n cer blastemul pamîntului răpit.



Și tot înaintează plugarii... cînd deodată
O falnică româncă în cale se arată,
Frumoasă, tristă, naltă, pe frunte cu ștergar
Și c-un pruncuț la sînu-i, pașind măreț și rar.
Ea vine și față cu boii se oprește,
Din ochi aruncă fulgeri, apoi așa grăiește :
,,Vrei să ne prăzi tu, vodă, avutul strămoșesc ?
A ! dacă nu ai teamă de trăsnetul ceresc,
Na !... zi să treacă plugul pe-al meu copil din fașă,
Ca să rămîie-n lume pomină ucigașă.”
Ea zice și depune odoru-i lîngă boi.
Minune !... Cei din frunte, plăvanii amîndoi,
Cu ochi plini de blîndețe pe dînsul capul pleacă,
Îl mirosă ; el rîde și ei nu vor să treacă.




,,În lături !” strigă vodă, și glasu-i răgușit
Se pare de pacatu-i în pept înădușit.
Iar falnica româncă ăe sînu-i alb crucește
A sale brațe albe, obrazu-și dezvelește
Ș-adaoge-n glas tare :  ,,Mai bine mort de mic
Decît s-ajungă-n lume prin tine un calic.
Dă ! trage brazda, feară, și-ngroapă laolaltă,
Alăture cu pruncul, mîndria ta înaltă !”




Naprasnic, atunci vodă c-un bici cumplit de foc
Lovește-n boi să-i mîie, dar boii stau pe loc
Ș-acopere copilul cu-o caldă înfașare
Prin aburii ce iese din deasa lor suflare.
Și ciocîrlia-ncepe cîntările-a-și urma,
Și mama în uimire-ncepe-a lacrima.




,,Muiere ! strigă vodă turbat, schimbat în feară.
Peri deci și tu pe brazdă, și țîncul fraged peară !”
Nebun, el se răpede, dar n-a făcut doi pași,
Și iată că tufarii se mișcă a vrăjmași.
Și iată că s-aude un glas de răzbunare,
Și iată că se vede o gloată-n fuga mare
Venind cum vine zmeul pe aripă de vînt,
Cu-o falcă sus în ceruri și alta pre pămînt.




Răzășii sînt, răzășii !... Fugiți, periți cu toții.
Păcatul vă ajunge, neferi și domni, voi, hoții !
Răzășii în urgie s-apropie de voi
Ca să vă puie-n juguri, să dați plugul napoi.

....................................................................................

Dispar în clipă hoții, zarea se deschide,
Și gloata strigă : ,,Oarba !...” și copilașul rîde.


12 octombrie 1888