Poezia În Vie de Ion Pillat

ÎN VIE



Tot mai miroase via a tămîios și coarnă,
Mustos a piersici coapte și crud a foi de nuc...
Vezi, din zăvoi sitarii spre alte veri se duc ;
Ce vrea cu mine toamna, pe dealuri de mă-ntoarnă ?



Nu e amurgul încă, dar ziua e pe rod,
Și soarele de aur dă-n pîrg ca o gutuie.
Acum - omidă neagră - spre poama lui se suie
Tîrîș, un tren de marfă pe-al Argeșului pod.



Cu galben și cu roșu își coase codrul iia.
Prin foi lumina zboară ca viespi de chihlibar.
O ghionoaie toacă într-un agud și, rar,
Ca un ecou al toamnei răspunde tocălia...



S-a dus. Și iarăși sună... și tace. Dar aud
- Ecou ce adormise și-a tresărit deodată -
În inimă cum prinde o toacă-ncet să bată
Lovind în amintire ca pasărea-n agud.

Poezia Vîrful Dealului de Ion Pillat

VÎRFUL DEALULUI



Cu-o singură sforțare-ncordînd vînjosu-i umăr
- Un uriaș urcîndu-și poverile ce-l strîng -
Pletosul deal, din vale sui cu vii și crîng
Ca să-și revadă țara cu sate fără număr,



Cu casele : mioare, și turlele : păstori,
Ce-au coborît pe verdea cîmpie argeșană,
Cu drumul ce-nsoțește înceata caravană
De sălcii plîngătoare și plopi pribegitori ;



Ținutul unde seara din lunci și din zăvoaie,
Ca și argintul sprinten, viu apele sclipesc,
Și unde clarul cîntec de clopot creștinesc
Apropie colina de-a cerului văpaie.



O, vîrf de deal ! O, capăt liniștitor de drum !
Opresc aicea pasul și îmi dezleg privirea,
Cînd prin amurg se-nalță, visînd nemărginirea,
Din fiecare casă un crin înalt de fum.

Poezia Mormîntul de Ion Pillat

MORMÎNTUL



De n-ar fi mușchiul crucii, vedeam un pat de flori
Gătit sub bolta verde și vie a pădurii.
Ai adormit în raiul din slovele scripturii,
Tu, ce-odihnești la umbră de codri șoptitori



Te-ai cununat cu moarte ce0n basmul Mioriței,
Păstorule de oameni, bunicule ! Acum
Ești zumzet de albine și-mprăștiat parfum
În via îmbătată de înflorirea viței.



Te-a biruit pămîntul, dar l-ai însuflețit
Și l-a pătruns iubire-ți de țară, ca semința.
Stejarilor prietenilor le-ai dăruit ființa
Și sîngele, ce curge cu seva înfrățit.



Orice copac din juru-mi îl simt că mi-e părinte,
Cu cea din urmă iarbă de mult am legămînt.
De dincolo de oameni, de timp și de mormînt,
Un ram se-apleacă tainic să mă binecuvinte.

Poezia Florica de Ion Pillat

FLORICA



Aici își îngroapară bunicii mei copila,
În loc ferit de-arșiță, de viscol și de vînt.
Colinei închinară iubitul ei mormînt,
Legînd de dealul rodnic și numele și-argila



Și vremea prea fugară și fragedul destin
Al celei ce fusese - abia o zi - Florica...
Azi, de fetița moartă noi nu mai știm nimica ;
Dar cînd acum Florica, în soare aprilin,



Etern reînflorește, ceva în piept mă doare,
Privind cum prinde raza cu fermecatu-i fir
O fașă de bobocul plăpînd de trandafir
Și-un zîmbet de lumină de fiecare floare.



Un zîmbet ce odată trăia pe buza ei...
Și mă-nfior la gîndul păgîn și la credința
Că trebuie naturii să-i altoiești ființa -
Pămîntul să palpite ca inima, de vrei.