Poezia Acuarela de Ion Pillat

ACUARELA


Nu cuvintele purtate ca arginții
Vînturați din mînă-n mînă pe tejghele
Ar putea să mi te cheme-n ochii minții,
Rîu muntean, cu limpezimi de acuarele.



Cum să dau cu slove negre și tocite,
Jocul fraged : numai apă, numai soare,
Și frunzișul : spumă verde pe răchite,
Și lumina : aur sprinten sub picioare ;



Naltul cer primăvăratic care mînă
Sus la munte, pe ulmet și pe ariniști,
Norii albii și le adapă turma pînă
Vine seara cu-ale umbrelor nelinuști ;



Ridicîndu-se în noapte : vajnic taur,
Dealul care paște cer de stînjenei ;
Și zvîcnindu-și bobul mic spre cloșca de-aur,
Stelele zvîrlite-n zare - pumn de mei ;



Casele cu prispă scundă, stînd pe labe,
Suri zăvozi legați de drumurile-funii ;
Toate morile-n genunchi, ca niște babe
Ce albesc pe prudul gîrlei pînza lunii...



Cît aș vrea să uit de tot abecedarul,
Din tăceri să pot urzi păienjenușuri,
Să prind stele licărind pe-ntreg hotarul
Apelor încremenite-n luminișuri.



Și, în zori, în vorba-mi nouă să pătrunză :
Ceru-n aripi care cîntă arăturii,
Glasul apei, tactul morii, vîntu-n frunză,
Cucul, ritmic, ca și inima pădurii.

Poezia Acuarela de Ion Pillat

ACUARELA


Nu cuvintele purtate ca arginții
Vînturați din mînă-n mînă pe tejghele
Ar putea să mi te cheme-n ochii minții,
Rîu muntean, cu limpezimi de acuarele.



Cum să dau cu slove negre și tocite,
Jocul fraged : numai apă, numai soare,
Și frunzișul : spumă verde pe răchite,
Și lumina : aur sprinten sub picioare ;



Naltul cer primăvăratic care mînă
Sus la munte, pe ulmet și pe ariniști,
Norii albii și le adapă turma pînă
Vine seara cu-ale umbrelor nelinuști ;



Ridicîndu-se în noapte : vajnic taur,
Dealul care paște cer de stînjenei ;
Și zvîcnindu-și bobul mic spre cloșca de-aur,
Stelele zvîrlite-n zare - pumn de mei ;



Casele cu prispă scundă, stînd pe labe,
Suri zăvozi legați de drumurile-funii ;
Toate morile-n genunchi, ca niște babe
Ce albesc pe prudul gîrlei pînza lunii...



Cît aș vrea să uit de tot abecedarul,
Din tăceri să pot urzi păienjenușuri,
Să prind stele licărind pe-ntreg hotarul
Apelor încremenite-n luminișuri.



Și, în zori, în vorba-mi nouă să pătrunză :
Ceru-n aripi care cîntă arăturii,
Glasul apei, tactul morii, vîntu-n frunză,
Cucul, ritmic, ca și inima pădurii.

Poezia Aci Sosi Pe Vremuri de Ion Pillat

ACI SOSI PE VREMURI


La casa amintirii cu-obloane și pridvor,
Păienjeni zăbrelină și poartă, și zăvor.


Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De cînd luptară-n codru și poteri, și haiduc.


În drumul lor spre zare îmbătrîniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.


Nerăbdător bunicul pîndise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.


Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, și din berlină
Sări, subțire,-o fată în largă crinolină.


Privind cu ea sub lună cîmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.


Iar cînd deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spune Sburătorul de-un tînăr Eliad.


Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.


Și cum ședeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.


Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămînă...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrînă...


Ce straniu lucru : vremea ! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ștersele portrete...


Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...


Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu :
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.


Același drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dînsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.


Subțire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-însul amurgul se opri...


Și m-ai găsit, zîmbindu-mi, că prea naiv eram
Cînd ți-am șoptit poeme de bunul Francis Jammes.


Iar cînd în noapte cîmpul fu lac întins sub lună
Și-am spus Balada lunei de Horia Furtună,


M-ai ascultat ăe gînduri, cu ochi de ametist,
Și ți-am părut romantic și poate simbolist.


Și cum ședeam... departe, un clopot a sunat
- Același poate - în turnul vechi din sat...


De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Poezia Aci Sosi Pe Vremuri de Ion Pillat

ACI SOSI PE VREMURI


La casa amintirii cu-obloane și pridvor,
Păienjeni zăbrelină și poartă, și zăvor.


Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De cînd luptară-n codru și poteri, și haiduc.


În drumul lor spre zare îmbătrîniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.


Nerăbdător bunicul pîndise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.


Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, și din berlină
Sări, subțire,-o fată în largă crinolină.


Privind cu ea sub lună cîmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.


Iar cînd deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spune Sburătorul de-un tînăr Eliad.


Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.


Și cum ședeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.


Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămînă...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrînă...


Ce straniu lucru : vremea ! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ștersele portrete...


Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...


Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu :
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.


Același drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dînsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.


Subțire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-însul amurgul se opri...


Și m-ai găsit, zîmbindu-mi, că prea naiv eram
Cînd ți-am șoptit poeme de bunul Francis Jammes.


Iar cînd în noapte cîmpul fu lac întins sub lună
Și-am spus Balada lunei de Horia Furtună,


M-ai ascultat ăe gînduri, cu ochi de ametist,
Și ți-am părut romantic și poate simbolist.


Și cum ședeam... departe, un clopot a sunat
- Același poate - în turnul vechi din sat...


De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.