Poezia Gorunul de Lucia Blaga

GORUNUL


 În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
și-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sînge.


Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge,
cu aripi moi atîta pace,
cînd zac în umbra ta
și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă ?


O, cine știe ? - Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul, -
și liniștea
ce voi gusta-o între scîndurile lui,
o simt pe semne de acum :


o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -
și mult
ascult cum crește-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

Poezia Gorunul de Lucia Blaga

GORUNUL


 În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
și-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sînge.


Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge,
cu aripi moi atîta pace,
cînd zac în umbra ta
și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă ?


O, cine știe ? - Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul, -
și liniștea
ce voi gusta-o între scîndurile lui,
o simt pe semne de acum :


o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -
și mult
ascult cum crește-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.

Poezia Pămîntul de Lucian Blaga

PĂMÎNTUL



Pe spate ne-am întins în iarbă : tu și eu.
Văzduh topit ca cearta-n arșița de soare
curgea de-a lungul peste miriști ca un rîu.
Tăcere-apăsătoare stăpînea pămîntul
și-o întrebare mi-a căzut în suflet pînă-n fund.



N-avea să-mi spună
nimic pămîntul ? Tot pămîntu-acesta
neîndurător de larg și-ucigător de mut,
nimic ?



Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea - îndoielnic și supus -
și pe sub glii ți-am auzit
a inimei bătaia zgomotoasă.


Pămîntul răspundea.

Poezia Pămîntul de Lucian Blaga

PĂMÎNTUL



Pe spate ne-am întins în iarbă : tu și eu.
Văzduh topit ca cearta-n arșița de soare
curgea de-a lungul peste miriști ca un rîu.
Tăcere-apăsătoare stăpînea pămîntul
și-o întrebare mi-a căzut în suflet pînă-n fund.



N-avea să-mi spună
nimic pămîntul ? Tot pămîntu-acesta
neîndurător de larg și-ucigător de mut,
nimic ?



Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
de glii urechea - îndoielnic și supus -
și pe sub glii ți-am auzit
a inimei bătaia zgomotoasă.


Pămîntul răspundea.