Fabula Păianjenul și Rîndunica de La Fontaine

PĂIANJENUL ȘI RÎNDUNICA


- ,,O Jupiter, stăpîne, dac-ai vrea
( tu care chiar și astăzi ne cutremuri
scoțînd din cap pe Pallas, dușmanca mea pe vremuri ),
îndurîndu-te și-ascultă și tînguirea mea !
Progneea, Rîndunica, și astăzi îmi mai fură
îmbucătura de la gură.
De n-ar fi ea pe lume
cu drudele ei glume
năvodul meu cu fire elastice și tari
s-ar umple și ar geme de muște și bondari.”
Cu astfel de cuvinte jignitoare
se tînguia Paingul, pretinzînd
c-ar trebui în plasa lui încăpătoare
să prindă orice gîză zburătoare.
Dar sora Filomelei, neîncetat zburînd,
prindea muște, puii nesățioși să-și ție.
Păianjenul, sărmanul,
redus la neputință,
cu jind vedea dușmanul
zburînd din biruință-n biruință.
Odată, pe nepusă masă,
vrăjmașa ei, ca un despot,
i-a smuls și pînza de mătasă
cu el cu tot !



Tăicuțul Joe pare să fi lăsat pe lume,
întinse, două mese, și anume :
la cea îmbelșugată-s cei mari și tari poftiți ;
la cea sărăcăcioasă, cei mici și obidiți.

Fabula Nebunul Care Vinde-Nțelepciune de La Fontaine

NEBUNUL CARE VINDE-NȚELEPCIUNE


Ferește-te din calea nebunilor ! Îți spun
că n-aș putea să-ți dau un sfat mai bun.
E-adevărat, nebuni mai întîlnești
adesea, pe la curțile domnești.
Nebunii ăștia regilor le plac,
că le mai vin neghiobilor de hac
și-atîtor îngîmfați în frac și lac.



Un nrbun striga pe drum, în gura mare,
că are-nțelepciune de vînzare
și cum din curți ieșeau destui netoți
cu bani, cu linte, cu veșminte
să-și cumpere un dram de minte, -
el le dădea o palmă și-o sfoară de trei coți.
Văzînd, firește, ce le-mparte,
se supărau o bună parte,
iar unii izbucneau în rîs
iar alții nu ziceau nici pîs,
ci repede plecau din pîlc
cu porțioara lor de sfoară.
A căuta în ea un tîlc
părea un lucru de ocară.
Cum să găsești temei de judecată
în ce scornesc nebunii cîteodată ?...
Și totuși, unul ce e drept, -
a întrebat un înțelept.



- ,,Prietene ( îi zise ), de nu ții să ai parte
de palme și ocară, -
cînd întîlnești nebunul în drum, stai mai departe
măcar cît vezi lungimea crîmpeiului de sfoară.
Nebunul tăi, pot spune,
vindea înțelepciune !”

Fabula Rîul și Șuvoiul de La Fontaine

RÎUL ȘI ȘUVOIUL


Neprididind să-și țină în albie puhoiul,
se năpustea năprasnic, din munți vuind, Șuvoiul,
de-ai fi crezut, cînd îi vedeai mînia,
că smulge tot din cale și îneacă,
cutremurînd zăvoiul și cîmpia.
Au ce drumeț i-ar înfrunta utgia
și-ar îndrazni vîrtejul să i-l treacă ?
Și, totuși, unul dintre toți
- cel fugărit
de niște hoți -
a îndrăznit.
Șuvoiul nu avea nici patru coți,
dar el stîrnea, în schimb, atîta larmă,
încît l-ai fi crezut un rîu cumplit
ce tot răstoarnă-n cale, darmă, sfarmă...
Cel urmărit de hoți a întîlnit
un Rîu cum nu se poate mai mulcom, mai tîhnit,
cu malurile netede și scunde
și cu nisip mărunt întins pe mal.
Fugind de hoți, s-avîntă și călăreț și cal,
dar se afundă-n cîteva secunde,
în apele profunde,
sorbiți de nevăzutul morții val.


Vrăjmașii care-amenință îmi plac
și nu mă tem decît de cei ce tac.

Fabula Măgarul și Cîinele de La fontaine

MĂGARUL ȘI CÎINELE


Ajută-te cu alții la o nevoie, bade,
cum cere legea firii, de-a pururi cu temei !
Doar un Măgar ( de astfel, jivină cumsecade )
se abătu, o dată, de la porunca ei.



Mergea pe drum, agale, cu un Dulău, hapsînul,
și începuse să i se urască.
Dar ațipind îndată, la un popas, Stăpînul,
porni și Urechilă, prin pajiște, să pască.
Mai rar o pajiște frumoasă,
cu iarbă fragedă, gustoasă !
Avea, cu toate astea, ospățul și o răcilă :
nu se găsea prin iarbă măcar un fir de dracilă !
De data asta, însă Măgarul, chibzuit,
s-a și lipit.
Dulăul, cum îl vede, s-apropie și-l roagă
să-i dea și lui un codru de pîine din desagă,
că tare e lihnit.
Înfulecînd de zor lăstare crude,
Măgarul se făcea că nu-l aude.
Dar mai tarziu i-a spus,
nițel de sus :
- ,,Prietene, așteaptă și nu te mai pripi,
că are grijă Badea să-ți dea, cînd s-o trezi !”
Vazînd, după o vreme, un Lup prin preajma lor,
cheamă și el Dulău-n ajutor.
La rîndul său, Dulăul, un cîine cam poznaș,
îi spune : - ,,Măi fîrtate, de ce atîta zor ?
Așteaptă că se scoală Stăpînul mintenaș
și, pînă una-alta, tu ia-o la picior.



Iar dacă te ajunge dihania cumplită,
cum știu că frica face și eroi,
izbește-o peste bot cu o copită
și ai să vezi cum fălcile i-nmoi, -
că d-aia doar ți-au pus potcoave noi !”
Dar n-are timp Măgarul să vînture hîrtoapele,
pierzîndu-se ca glonțul în zarea cu muntele,
că Lupul se repede și-l face bucățele...


Să ne-ajutăm mai bine la vreme cu aproapele 1