Poezia Durerea de Alexandru Vlahuță

DUREREA





As-noapte-mi apăru la căpătîi
O zgripțuroaică slută,
Cu ochiul crunt, și c-un pumnal la șoldu-i.
Se apleacă asupră-mi. Îmi fu groază.
Șopti : - Eu sunt Durerea.



De azi voi fi, copilă sfiicioasă,
De-a pururi lîngă tine,
Și pas cu pas ca umbra, pană la moarte,
Te voi urma oriunde te vei duce.
- O, fugi i-am zis, mi-e frică !



Rămase nemișcată lîngă mine
Și zise : - Scris e-n ceruri.
Tu ești o floare fragedă ursită
Zăpezii, vîntului, restriștii :
E scris, e scris în ceruri !



Sării strigînd : - Eu sunt speranța,
Sunt floarea tinereții,
Voi farmecul iubirii voi divinul
Fior al geniului ș-al luminii.
Fugi, cobe uricioasă !



Ea zise : - Celor ce creează-n chinuri
Le stă în cale slava.
Numai Durerea dă aripi gîndirii,
Izbîndă n-au decît cei cari luptă.
Atunci i-am zis : - Rămîi !

Poezia Durerea de Alexandru Vlahuță

DUREREA





As-noapte-mi apăru la căpătîi
O zgripțuroaică slută,
Cu ochiul crunt, și c-un pumnal la șoldu-i.
Se apleacă asupră-mi. Îmi fu groază.
Șopti : - Eu sunt Durerea.



De azi voi fi, copilă sfiicioasă,
De-a pururi lîngă tine,
Și pas cu pas ca umbra, pană la moarte,
Te voi urma oriunde te vei duce.
- O, fugi i-am zis, mi-e frică !



Rămase nemișcată lîngă mine
Și zise : - Scris e-n ceruri.
Tu ești o floare fragedă ursită
Zăpezii, vîntului, restriștii :
E scris, e scris în ceruri !



Sării strigînd : - Eu sunt speranța,
Sunt floarea tinereții,
Voi farmecul iubirii voi divinul
Fior al geniului ș-al luminii.
Fugi, cobe uricioasă !



Ea zise : - Celor ce creează-n chinuri
Le stă în cale slava.
Numai Durerea dă aripi gîndirii,
Izbîndă n-au decît cei cari luptă.
Atunci i-am zis : - Rămîi !

Poezia Proletar de Alexandru Vlahuță

PROLETAR



Înalt, vînjos, brun, cu cămașa ruptă,
Cu umeri lați, puternici,
De lucrător fierar sau de soldat,
Încet deschise ușa, cu sfială -
Era un proletar.


,,Cer să muncesc, sunt sănătos, sunt vrednic
Și duc la osteneală.
Am două mîini de fier. Viu de departe,
Și-s două luni de cînd la orice ușa
Bat și mă rog zadarnic.”


Cine-i răspunse, nu-mi aduc aminte.
A fost un nu scurt, rece ;
Ca de un junghi se-ntunecă la față,
Și glasu-i stîns de-abia putu să-ngîne,
Parcă-necat de lacrimi :


 ,,Te rog pe tot ce ai mai scump pe lume,
Nu mă lăsa să plec.
E-ngrozitor să ți se-nchidă ușa
Cînd ești flămînd. Te rog, în scumpul nume
Al celor duși din lume,


Îndură-te. De crezi în Cel-de-sus,
Nu mă lăsa să plec.
Și eu am dreptul să muncesc.
Cer muncă.
E un păcat să lași pe-un om pierzării
Cînd crezi în Cel-de-sus !”


Cine-i răspunse, nu-mi aduc aminte.
A fost un nu încet spus.
Se clatină o clipă pe picioare.
Apoi pleacă, tăcut, cătînd în jos,
De-abia pășind, în silă.


Înduioșată,-l urmării cu ochii.
Se depărta sărmanul
Cu pași înceți, în calea-i aspră, tristă,
Flămînd, pierdut, sub raza-nfierbîntată
A soarelui de iuniu.


El dispăru, dar, ca prin vis urmîndu-l,
Văzui cum pribegește,
Pierdută forță, braț desprețuit :
Și înainte, înainte, palid,
Pribeag rod al durerii.


Prin sate, prin orașe, pe la fabrici,
Cerșindu-și loc de muncă,
Purtîndu-și forța, foamea pretutindeni,
Pururi gonit, apoi căzînd de trudă,
Învins, chemînd-și moartea !


Plîngînd, îmi îngropai în palme fața,
Și-ncet șoptind : iertare !
Simții a veacurilor rătăcire,
Și remușcarea lumii și rușinea
Greu apăsîndu-mi pieptul.

Poezia Proletar de Alexandru Vlahuță

PROLETAR



Înalt, vînjos, brun, cu cămașa ruptă,
Cu umeri lați, puternici,
De lucrător fierar sau de soldat,
Încet deschise ușa, cu sfială -
Era un proletar.


,,Cer să muncesc, sunt sănătos, sunt vrednic
Și duc la osteneală.
Am două mîini de fier. Viu de departe,
Și-s două luni de cînd la orice ușa
Bat și mă rog zadarnic.”


Cine-i răspunse, nu-mi aduc aminte.
A fost un nu scurt, rece ;
Ca de un junghi se-ntunecă la față,
Și glasu-i stîns de-abia putu să-ngîne,
Parcă-necat de lacrimi :


 ,,Te rog pe tot ce ai mai scump pe lume,
Nu mă lăsa să plec.
E-ngrozitor să ți se-nchidă ușa
Cînd ești flămînd. Te rog, în scumpul nume
Al celor duși din lume,


Îndură-te. De crezi în Cel-de-sus,
Nu mă lăsa să plec.
Și eu am dreptul să muncesc.
Cer muncă.
E un păcat să lași pe-un om pierzării
Cînd crezi în Cel-de-sus !”


Cine-i răspunse, nu-mi aduc aminte.
A fost un nu încet spus.
Se clatină o clipă pe picioare.
Apoi pleacă, tăcut, cătînd în jos,
De-abia pășind, în silă.


Înduioșată,-l urmării cu ochii.
Se depărta sărmanul
Cu pași înceți, în calea-i aspră, tristă,
Flămînd, pierdut, sub raza-nfierbîntată
A soarelui de iuniu.


El dispăru, dar, ca prin vis urmîndu-l,
Văzui cum pribegește,
Pierdută forță, braț desprețuit :
Și înainte, înainte, palid,
Pribeag rod al durerii.


Prin sate, prin orașe, pe la fabrici,
Cerșindu-și loc de muncă,
Purtîndu-și forța, foamea pretutindeni,
Pururi gonit, apoi căzînd de trudă,
Învins, chemînd-și moartea !


Plîngînd, îmi îngropai în palme fața,
Și-ncet șoptind : iertare !
Simții a veacurilor rătăcire,
Și remușcarea lumii și rușinea
Greu apăsîndu-mi pieptul.