Poezia Maica Scintila de Tudor Arghezi

MAICA SCINTILA




Mîna Maicii Scintila de la ușe
Îi moale ca o mînușe.
Ochii lungi ai Cuvioșiei-Sale,
Ca niște migdale,
Cu pleoapele apropiate
Dorm pe jumătate.
Sîngele candelei obrazului e de undelemn.
O Madonă de majolică. Un crucifix de lemn.
Un surîs de înger întristat
A trecut, i-a zburat
Ca o columbă, pe dinainte.
Pasul, nesimțit în veșminte,
Vrea tot mai încet să o ducă,
Imaterial și lin, de nălucă.





Florile și fluturii au rămas într-un vis
De stingere în aghiezmele din Paradis.
Nimic nu mai lucește și cîntă.
De dincolo de zare sfîntă
Se-aude-abia corul cetelor sfinte
Cu peruci de aur și cu încălțăminte
Ușoară, de catifea stelară.




Maica Scintila înghiață,
La ușa școlii de o viață,
Descuie și încuie, deschide și închide
Cu chei palide și livide.
Cunoaște toate domnișoarele mititele
Care poartă pe Hristos între mărgele,
Și pe cele care s-au măritat,
Cu diplomă și certificat.
Maica mai descuie ușa din coridor
Fetelor fetițelor.



Maica tristă, maică suavă,
Ești bolnavă
De seninătate și slavă.

Poezia Potcovarii de Tudor Arghezi

POTCOVARII



Cu nările-n părete, un șir de armăsari
Cu jarul subt ciocane, un pîlc de potcovari.
Par de la brîu la scule de zece ori mai mari.




Pe nicovală fierul ia chipul cuvenit,
Și faurul cel negru și roșu-i mulțumit
Potcoava pe copită că drept s-a potrivit.




De-acum și armăsarii-n povară, cîte doi,
Vor căuta cu sete văpaia din noroi,
S-o scapere pe cremeni cu colți pătrați și noi.




Un faur din bătaie ciocanul și-l oprește,
Căci un cărbune brațul i-l mușcă și-l ciupește.
Îl ia, ca pe un purec, din loc, cu două dește.

Poezia Cei Doi Orbi de Tudor Arghezi

CEI DOI ORBI



Mergîndu-și Domnul drumurile sfinte,
Doi orbi ieșiră Domnului nainte.
Legați de braț și spînzurați în bîte,
Păreau, iscați din depărtare,
O plăsmuire cu-arătări urîte,
Cu coarne, cu spinări și opt picioare.





Născuți în beznă ca-ntr-un mîl de apă,
Ei au rămas încătușați de-o groapă,
Și s-au tîrît și-au dibuit domol,
Ca mărăcinii fără de tulpină
Pe-o nentreruptă margine de gol,
Între lumină și-ntre rădăcină.





-,,Mîntuitorule ! strigară cît putură,
Trimite orbilor căutătură.
Despică gloata cu Cuvîntul,
Că ne strivesc bolnavii și ne ceartă,
Și poruncește a cădea pămîntul
De pe lumina ochilor-ne moartă.''



Isus întinse mîna, și
S-a luminat lumea de zi.

Poezia Sonet de Izbîndă de Tudor Arghezi

SONET DE IZBÎNDĂ




Izbînda strînse-alături vitejii la festin,
În platoșe, subt coifuri, cu suliți și topoare.
Și zalelor frecate din nou, licăritoare,
Li se stropea oglinda cu picături de vin




Voinicii apărară fruntării și ogoare
De fala cîte unui străin sau nestrăin,
Și-i rătezară capul cu ochii de venin,
Și-n puseră zăbală-n gingii sîngerătoare.





Toți ațintesc cu pizmă pe cruntul căpitan,
Căci fiecare-n sine de spada lui se miră ;
Porunca lui temută smeri și pe Satan.




Dar ăst fără de teamă flăcău biruitor,
Se uită-n fundul cupei ce buzele-o goliră
Și sfărimînd-o-n palmă, răcnește ; - ,,Vreau să mor !''