www.Zapaciti.ro

MAICA SCINTILA Mîna Maicii Scintila de la ușe Îi moale ca o mînușe. Ochii lungi ai Cuvioșiei-Sale, Ca niște migdale, Cu pleoapele apropiate Dorm pe jumătate. Sîngele candelei obrazului e de undelemn. O Madonă de majolică. Un crucifix de lemn. Un surîs de înger întristat A trecut, i-a zburat Ca o columbă, pe dinainte. Pasul, nesimțit în veșminte, Vrea tot mai încet să o ducă, Imaterial și lin, de nălucă. Florile și fluturii au rămas într-un vis De stingere în aghiezmele din Paradis. Nimic nu mai lucește și cîntă. De dincolo de zare sfîntă Se-aude-abia corul cetelor sfinte Cu peruci de aur și cu încălțăminte Ușoară, de catifea stelară. Maica Scintila înghiață, La ușa școlii de o viață, Descuie și încuie, deschide și închide Cu chei palide și livide. Cunoaște toate domnișoarele mititele Care poartă pe Hristos între mărgele, Și pe cele care s-au măritat, Cu diplomă și certificat. Maica mai descuie ușa din coridor Fetelor fetițelor. Maica...

POTCOVARII Cu nările-n părete, un șir de armăsari Cu jarul subt ciocane, un pîlc de potcovari. Par de la brîu la scule de zece ori mai mari. Pe nicovală fierul ia chipul cuvenit, Și faurul cel negru și roșu-i mulțumit Potcoava pe copită că drept s-a potrivit. De-acum și armăsarii-n povară, cîte doi, Vor căuta cu sete văpaia din noroi, S-o scapere pe cremeni cu colți pătrați și noi. Un faur din bătaie ciocanul și-l oprește, Căci un cărbune brațul i-l mușcă și-l ciupește. Îl ia, ca pe un purec, din loc, cu două dește.

CEI DOI ORBI Mergîndu-și Domnul drumurile sfinte, Doi orbi ieșiră Domnului nainte. Legați de braț și spînzurați în bîte, Păreau, iscați din depărtare, O plăsmuire cu-arătări urîte, Cu coarne, cu spinări și opt picioare. Născuți în beznă ca-ntr-un mîl de apă, Ei au rămas încătușați de-o groapă, Și s-au tîrît și-au dibuit domol, Ca mărăcinii fără de tulpină Pe-o nentreruptă margine de gol, Între lumină și-ntre rădăcină. -,,Mîntuitorule ! strigară cît putură, Trimite orbilor căutătură. Despică gloata cu Cuvîntul, Că ne strivesc bolnavii și ne ceartă, Și poruncește a cădea pămîntul De pe lumina ochilor-ne moartă.'' Isus întinse mîna, și S-a luminat lumea de zi.

SONET DE IZBÎNDĂ Izbînda strînse-alături vitejii la festin, În platoșe, subt coifuri, cu suliți și topoare. Și zalelor frecate din nou, licăritoare, Li se stropea oglinda cu picături de vin Voinicii apărară fruntării și ogoare De fala cîte unui străin sau nestrăin, Și-i rătezară capul cu ochii de venin, Și-n puseră zăbală-n gingii sîngerătoare. Toți ațintesc cu pizmă pe cruntul căpitan, Căci fiecare-n sine de spada lui se miră ; Porunca lui temută smeri și pe Satan. Dar ăst fără de teamă flăcău biruitor, Se uită-n fundul cupei ce buzele-o goliră Și sfărimînd-o-n palmă, răcnește ; - ,,Vreau să mor !''

VOCI Tot sufletu-i un clopot mișcat în vînt pe toarte. L-auzi printre utrenii sunînd în ceasul vieții, I-asculți bătaia moale, a unuia, departe Și depărtat în brumă și noaptea cu drumeții. Îl știi șoptind în zarea durerilor trecute Și, drept ecou, răspunde o șoaptă de regret, Și suferința veche pe cea de-acuma se-ascute Și simți cum vine zilnic ecoul mai încet. Ți-ai rechemat grădina din timpuri, deșteptată : Duminici în cîmpie, zorele pe zăbrele, Cămeșile sumese și umbra lor curată, Și-un zmalț în geamul casei, din liniștea din stele. Sunați în amintire, voi suflete, pe rînd, Cîte-ați trecut prin mine și cîte-ați mai rămas, Cîte v-ați stins de-a pururi și cărora un gînd Sau licăr de lumină vă ține loc de glas. Cînd sufletele toate detot vor fi tăcut Va mai rămîne, poate, un clopot viu la poartă. Cine-o veni atuncea din vechiul tău trecut Să sune-n întuneric și-n timp cu mîna moartă ?