Iarna, la Munte

IARNA, LA MUNTE



Unele persoane preferă concediul vara, altele iarna,
la munte.
În acest ultim caz sînt necesare unele măsuri speciale
de protejare a pielii.
Aerul de munte reîmprospăta funcțiile vitale ale organismului,
purificînd sistemul respirator, oxigenarea țesuturilor
făcîndu-se în condiții mai bune.
Soarele acționează asupra rezervei de vitamina D, tonifică
pielea, indiferent de tipul de piele ; totuși datorită vîntului,
gerului, umezelii, fața trebuie protejată ziua și noaptea, aplicînd
o cremă hidratantă, recomandare valabilă și pentru persoanele
cu pielea grasă.
Dar aerul de munte are influență și asupra părului.
Protecția acestuia cu o bonetă de lînă, ne va feri de răceală și va
proteja părul de factorii atmosferici.
Mîinile vor fi unse de asemenea cu o cremă protectoare.
Deodorantul este absolut necesar, dat fiind îmbrăcămintea
mai groasă.
Pentru a păstra picioarele calde, este bine pus în încălțăminte
o plută, pîslă sau chiar o foaie de hîrtie.

Iarna, la Munte

IARNA, LA MUNTE



Unele persoane preferă concediul vara, altele iarna,
la munte.
În acest ultim caz sînt necesare unele măsuri speciale
de protejare a pielii.
Aerul de munte reîmprospăta funcțiile vitale ale organismului,
purificînd sistemul respirator, oxigenarea țesuturilor
făcîndu-se în condiții mai bune.
Soarele acționează asupra rezervei de vitamina D, tonifică
pielea, indiferent de tipul de piele ; totuși datorită vîntului,
gerului, umezelii, fața trebuie protejată ziua și noaptea, aplicînd
o cremă hidratantă, recomandare valabilă și pentru persoanele
cu pielea grasă.
Dar aerul de munte are influență și asupra părului.
Protecția acestuia cu o bonetă de lînă, ne va feri de răceală și va
proteja părul de factorii atmosferici.
Mîinile vor fi unse de asemenea cu o cremă protectoare.
Deodorantul este absolut necesar, dat fiind îmbrăcămintea
mai groasă.
Pentru a păstra picioarele calde, este bine pus în încălțăminte
o plută, pîslă sau chiar o foaie de hîrtie.

Poezia În Miezul Iernii de Vasile Alecsandri

MIEZUL IERNII

( D-REI LYVIA MAIORESCU )


Vine de la munte iarna la cîmpie
Aducînd în poale zile de urgie.
Vie !
Eu sub lampă fac
Visuri de pe plac,
Și luîndu-mi oaspe dulce primăvară,
Rîdem de stihia care plînge-afară.




Iese-n calea iernii ca la o mireasă
Crivățul, fiorii, corbii, pîlca deasă.
Iasă ! Eu cu gîndul plec
Și ferice trec
Prin poiene-n floare, prin păduri umbroase,
Unde mii de glasuri cînt-armonioase.




Bate la fereastră iarna degerată.
Fruntea ei de sloiuri este încărcată.
Bată !
Eu îi zic : drum bun !
Și în sobă pun
Trei bucăți de frasin care ard cu pară,
Povestind de lumea veche, legendară.




Zboară pe-ntuneric umbre-ngrozitoare,
Cîrd de lupi în goană, stol întins de cioare.
Zboare !
Eu la foc privesc
Și mă-nveselesc,
Căci din depărtare văd sosind în țară
Paseri călătoare, oaspeții de vară.




Ninge ! vînt de moarte suflă să atingă
Flacăra vieții și din zbor să-o stingă.
Ningă !
Eu văd răsărind,
Eu văd înflărind
Iarba pe cîmpie, razele la soare
Și la umbra luncii albe lăcrimioare.




Joacă hora tristă lupii din răstoace,
Vulpele codane, urșii cu cojoace.
Joace !
Eu văd prin scîntei,
Văd cu ochii mei
Goale salamadre prinse-n horă vie
Ce la glas de grieri saltă-n veselie.




Sună-ntreg văzduhul de răcniri nebune.
Miezul nopții cheamă morții să ș-adune.
Sune !
Lampa eu mi-o sting.
Gîndurile-mi strîng
Și pe-o pernă moale cad în aromire
Și mă primblu-n lumea cea de nălucire !


Mircești 1882

Poezia În Miezul Iernii de Vasile Alecsandri

MIEZUL IERNII

( D-REI LYVIA MAIORESCU )


Vine de la munte iarna la cîmpie
Aducînd în poale zile de urgie.
Vie !
Eu sub lampă fac
Visuri de pe plac,
Și luîndu-mi oaspe dulce primăvară,
Rîdem de stihia care plînge-afară.




Iese-n calea iernii ca la o mireasă
Crivățul, fiorii, corbii, pîlca deasă.
Iasă ! Eu cu gîndul plec
Și ferice trec
Prin poiene-n floare, prin păduri umbroase,
Unde mii de glasuri cînt-armonioase.




Bate la fereastră iarna degerată.
Fruntea ei de sloiuri este încărcată.
Bată !
Eu îi zic : drum bun !
Și în sobă pun
Trei bucăți de frasin care ard cu pară,
Povestind de lumea veche, legendară.




Zboară pe-ntuneric umbre-ngrozitoare,
Cîrd de lupi în goană, stol întins de cioare.
Zboare !
Eu la foc privesc
Și mă-nveselesc,
Căci din depărtare văd sosind în țară
Paseri călătoare, oaspeții de vară.




Ninge ! vînt de moarte suflă să atingă
Flacăra vieții și din zbor să-o stingă.
Ningă !
Eu văd răsărind,
Eu văd înflărind
Iarba pe cîmpie, razele la soare
Și la umbra luncii albe lăcrimioare.




Joacă hora tristă lupii din răstoace,
Vulpele codane, urșii cu cojoace.
Joace !
Eu văd prin scîntei,
Văd cu ochii mei
Goale salamadre prinse-n horă vie
Ce la glas de grieri saltă-n veselie.




Sună-ntreg văzduhul de răcniri nebune.
Miezul nopții cheamă morții să ș-adune.
Sune !
Lampa eu mi-o sting.
Gîndurile-mi strîng
Și pe-o pernă moale cad în aromire
Și mă primblu-n lumea cea de nălucire !


Mircești 1882

Poezia Dan, Căpitan De Plai de Vasile Alecsandri

DAN, CAPITAN DE PLAI ( XV SECUL )




Frunză verde de mălai,
Cine merge sus la rai ?
Merge Dan, șoiman de plai,
C-a ucis el mulți dușmani,
Un vizir și patru bani.
Frunză verde lemn de brad
Cine merge gios în iad ?
Merg tatarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, Capitan de plai !
( Fragm, de cîntic poporal )




1.

Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic
În peșteră de stîncă, pe-un munte păduratic,
Privind cu veselie cum soarele răsare,
Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare,
Privind cu jale lungă cum soarele apune...
Așa și el apus-au din zile mari și bune !
Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,
Ca pe un gol de munte o stîncă solitară,
Dincolo din morminte el trist acum privește
O tainică fantasmă ce-n zare s-adîncește,
Fantasma drăgălașă a verdei tinereți
Ce fuge de răsuflul generoasei bătrîneți,
Și zice : ,,Timpul rece apasă-umărul meu
Și cît m-afund în zile, tot simt că e mai greu !
O ! lege-a nimicirei, o ! lege nemiloasă !
Cînd, cînd s-a toci oare a vremei lungă coasă !”
Apoi el pleacă fruntea și cade în visare,
Iar munții, albi ca dînsul, se-nclină-n depărtare.







Ai timpilor eroici imagină,
Pe cînd era el tînăr, lumea-i părea îngustă
Pentru bine, și largă, prea largă pentru rău !
Ei ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu.
Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
Și mult iubea cînd țara striga : ,,La luptă, Dane !”
Atunci a lui mănie ca trăsnetul era,
În patru mari hotare tuna și fulgera,
Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi
Cît Dan veghea-n picioare le căpătăiul ei.
Ades el pleca singur prin codri fioroși,
În carii luceau noaptea oțeluri și ochi roși,
Și dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind,
Viteazul cu blîndeață îl dismierda, grăind :
,,N-aibi grijă, măi șoimane ! eu am și duc cu mine
O vrajă rea de dușmani și bună pentru tine.”
Și murgu-și lua calea în liniște deplină
Prin codri fără drumuri și fără de lumină.
Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneț
Făceau un cortegi falnic eroului drumeț.


Încrederea-nflorește în inimile mari !




2.

Bătrînul Dan ascultă grăind doi vechi stejari
Crescuți dintr-o tulpină pe culmea cea de munte
Ș-avînd ca o coroană de secul pe-a lor frunte.
,,O ! frate, zice unul, un vînt în mez de noapte
Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste șoapte !...
E sabie în țară ! au năvălit tatarii
Ș-acum în bălți de sînge își joacă armasarii !”
,,Așa ! răspunde altul, colo în departare
Zărit-am astă-noapte pe cer lumină mare !
Ard satele române ! ard holdele-n cîmpii !
Ard codrii !... sub robie cad fete și copii,
Și-n fumul ce se nalță cu larme Zgomotoase
Zbor suflete gonite din trupuri sîngeroase !”
Bătrînul Dan aude, suspină și crede !
Dar iată că pe ceruri din patru părți el vede
Trecînd un stol de vulturi urmați de uli gramadă,
Atrași în orizonturi de-a morții rece pradă.
Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.
,,La luptă, Dane ! țara-i în jac, țara-i în foc !”
Bătrînul Dan desprinde un paloș vechi din cui,
Și paloșul lucește voios în mîna lui.
El zice cu mîndrie, nălțînd privirea-n sus :
,,Pe inimă și paloș rugina nu s-au pus.
O ! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai
Păn' ce-oi strivi toți lupii, toți șerpii de pe plai !
Fă tu să-mi pară numai atunci paloșul greu,
Cînd inima-nceta-va să bată-n peptul meu,
Ș-atunci inima numai de-a bate să încete
Cînd voi culca sub țărnă a dușmanilor cete !”
Apoi el strînge chinga pe zdravenele-i șale,
Își face-o cruce, pleacă și se coboară-n vale.






3.

În scurtele zestimpuri cînd soarele declină
Și noaptea-și pune stema feerică, stelină,
e un moment de pace în care, neoprit,
Se perde doru-n umbra amurgului măhnit.
Atunci zărește ochiul minunilor din basme,
Acele legioane de tainice fantasme
Care-ntre zi și noapte apar în loc oprire
Cu mantii lungi și albe de-a lungul învălite.
Așa apare-n șesuri mărețul om de munte,
Călcînd cu pași gigantici pe urme mai mărunte !
Nu știu de el copacii tineri, crescuți pe maluri,
Dar rîul îl cunoaște și scade-a sale valuri,
Să treacă înainte viteazul Dan la luptă.
Și astfel tot el pasă pe cale nentreruptă
Păn' ce sosește-n seară la casa lui Ursan.





Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,
Ursan, pletos ca zimbrul, cu peptul gros și lat,
Cu brațul de bărbat, cu pumnul apăsat,
E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos.
El e de peste Milcov pribeag misterios.
Toți carii știu de dînsul spun multe, dar șoptind,
Și cale de o zare îl ocolesc grăbind,
Deși-i place să crească sirepe herghelii,
Răzlețe pe întinsul cîmpiilor pustii.




Pe vremea lui, sub ochii lui Ștefan, domn cel mare,
Intrînd în dușmani singur ca vieru-n stuhul tare,
Au prins pe hanul Mîrza din fugă cu arcanul ;
Iar Ștefan, de la dînsul în schimb luînd pe hanul,
I-au zis : ,,Ursane frate ! să-ți faci ochirea roată,
Și cît îi vedea zare, a ta să fie toată !”
De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei
Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.



Drumețul intră, zice : ,,Bine-am găsit, Ursane !...”
Un aspru glas răspunde : ,,Bine-ai venit, moș Dane !
Ce vînt te-aduce-aice ?”
,,Vînt rău și de jălire !
Ne calc păgînii, frate, și țara-i la peire !”
Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gîndul său.
Dan zice : ,,De pe munte venit-am să te ieu,
Să mergem”.
,,Dar ! să mergem !” adauge Ursan
Și mult cu drag privește grozavu-i buzdugan.
Apoi un corn apucă și buciumă în vînt.





4.

Deodată se aude un tropot pe pămînt,
Un tropot de copite, potop rotopitor !




Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată,
Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,
Zburînd o herghelie de harmasari zmeioși,
Cu coamele în vînturi, cu ochii scînteioși,




Și-nfiorînd cîmpia de-o aspră nechezare.
Un voinicel în floare, pe-un alb fugar calare,
Îi mînă c-un harapnic ce-n urma lor pocnește
Și ca un șerpe negru prin aer se-nvîrtește.
Ursan le-aținea calea și caii stau în loc.
Apoi cătră voinicul ce poartă busuioc
El zice : ,,Fulgo ! prinde-mi pe murgul cel țintat ;
Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat !”
,,Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea ?”
,,Tu să rămîi aicea ca să-mi păzești averea.”




Frumos odor e Fulga ! și naltă-i e făptura !
Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
Și părul său de aur în crețuri lungi se lasă
Ca pe strujanul verde un caier de matasă.
El are glas puternic în gură rumioară
Și mers cu legănare de gingașă fecioară.
Oricine-l vede-n soare cu pelița lui albă,
Purtînd la brîu un paloș și pe grumazi o salbă,
Se-ntreabă : ce să fie, fecior de zmeu, ori dată ?
Iar cînd pe sub altița cămeșii înfiată
Zărește la lumină doi crini ieșiți în undă,
Doi pui în neastîmpăr de lebădă rotundă,
Răpit de dor, el cade pe gînduri cîte-un an !...





Voinicul e viteaza copilă-a Ursan.
Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneț
Și merge drept la murgul sălbatic și răzleț,
,,Moș Dane ! tu cu-n tale și eu cu ale mele !”
Sirepul o zărește, ridică narea-n vînt,
Încruntă ochiul, bate copita de pămînt,
Zburlește coama, saltă, în lături se izbește ;





Dar Fulga zvîrle lațul, de gît îl arcănește
Și răpide ca gîndul, s-aruncă ușurel,
Îi pune mîna-n coamă și-ncalecă pe el.
Gemînd, el sare-n aer de patru-a lui picioare,
Azvîrle, se frămîntă, se spumegă-n sudoare
Și-n zbor plecînd deodată, nebun de groază, murgul
S-afundă-n largul spațiu și spintecă amurgul...
Dar cînd steluța lunei apare viu la lume,
Copila se întoarce cu murgul alb de spume
Și zice : ,,Iată calul ! El știe-acum de frîu
Ca paloșul de mijloc și mijlocul de brîu.”
Ursan de drag răspunde : ,,Aibi parte de noroc !”
Apoi cu Dan bătrînul, arzînd de mare foc,
Încalecă și-n umbră dispar ca într-un nor...
Iar Fulga-i urmărește cu sufletul în dor.






5.

E noapte înstelată, e caldă, liniștită !
Se pare că din ceruri pe lumea adormită
Plutește-o lină, dulce, divină îndurare ;
Dar ea nu poate stinge avîntul de turbare
Ce duce călăreți pe-ntinderea pustie,
Precum doi sprecti gemeni mînați de-i vijelie.
Ei zbor tăcuți sub ochii steluțelor trezite
În orizontul negru ce-i soarbe și-i înghite.
S-afund mereu în taina nopții ; dar gîndul lor
De mult e cu tatarii în luptă de omor.






O țintă de lumină prin umbră viu înoată.
Ea crește, se înalță pe zare ca o roată
Și umple de văpaia cereștile abisuri.
Păduri, movile, rîuri apar căzute-n visuri,
Dar leul de la munte și vierul de pe vale
Nu văd prin vis de sînge decît Moldova-n jale :
,,E roșie luna !” zice din doi cel mai bătrîn.
,,E luna însetată de sînge de păgîn !”
Răspunde cel mai aspru... Și puii lor de zmei
Se duc trăgînd doi spectri de umbră după ei.
Se duc vîrtej ca gîndul plecat în pribegie,
Se duc pîn' ce-a lor umbră întinsă pe cîmpie
Le trece înainte și păn' ce se lovesc
În ochi ce faptul zilei... Atunce se opresc.




Și iată-i pe o culme nocturnii călători,
Lucind sub cerul palid în mantie de zori !
Ei lasă jos pe coastă să pască harmasarii
Și stau privind în vale cum fac pîrjol tatarii.




Cinci sate ard în flăcări pe cîmp, și fumul lor
Se-ntinde ca o apă, plutește ca un nor
De-a lung pe șesul umed, și zboară sus în aer,
Ducînd cu el un vuit de larmă și de vaier.
Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcire,
Copii mărunți, și mame, și fete displetite,
Și cai scăpați în fugă, și cîni, și boi în turme,
Goniți de tătărime ce calcă pe-a lor urme.
Ici, colo, se văd cete în luptă încleștete,
Mișcări de brațe goale în aer ridicate,
Luciri de arme crunte patate roș cu sînge
Pe care-o rază vie din soare se resfrînge.
Apoi din vreme-n vreme o ceată luptătoare
Se-mprăștie cu grabă, lăsînd cadavre-n soare !
Iar lîngă Nistru, multa urdie tătărească
Năprasnic se ucide cu gloata românească.





Dan zice : ,,Măi Ursane ! acolo e de noi !
Acolo rîde moartea în crîncenul război.
Acolo să dăm proașcă, sub ochiul cel de sus,
Tu despre faptul zilei, și eu despre apus,
Și cale să deschidem prin aprigul dușman...
La lucru-acum, fărtate ! la lucru, măi Ursan !”
,,Amin și Doamne-ajută !” Ursan voios răspunde,
Și-n gloată fiecare ca viforul pătrunde.





6.

Ursan năval' s-aruncă în neagra tătărime,
Croind o pîrte largă prin deasa ei mulțime.
Sub mîna-i buzduganul, unealtă de peire,
Ca un balaur face în giuru-i o rotire,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins !...
Sărmanu-nchide ochii și soarele-i s-au stins !
În lături, înainte, în urmă-i totul moare !
Zbor crierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,
Și-n urmă, și-mpregiuru-i, și-n lături semănate
Zac sute de cadrave cu capete sfărmate.
Și altfel nempăcatul Ursan mereu lucrează,
Și spre apus prin sînge mereu înaintează.





Ca dînsul, Dan bătrînul, erou întinerit,
Tot vine după paloș spre mîndrul răsărit.
El intră și se-ndeasă în glota tremurîndă
Ca giunghiul cel de moarte în inima plăpîndă,
Și paloșu-i ce luce ca fulger de urgie
Tot cade-n dreapta,-n stînga și taie-n carne vie...
Fug toți și per din cale-i !... El strigă : ,,Steie față
Cui place vitejia, cui s-au urît de viață !”
Dar nime nu-ndrăznește la glasu-i să apară,
Căci el se-naintează precum un stîlp de pară,
Și cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea sus,
Îi pare că alt soare se-nalță din apus.
Și altfel îmbii oaspeți a morții nempăcate
Cosesc la vieți în floare pe straturi sîngerate
Ș-ajung ei fașă-n față prin apriga furtună,
Și armele lor ude cruciș le împreună.
,,Noroc ție, Ursane !”
,,Și ție, tot noroc !”
Dar n-au sfîrșit cuvîntul Ursan și cade-n loc,
Străpuns de o săgeată ce-i intră-n pept adînc.
El scapă buzduganul, se apleacă pe ablînc
Și greu se prăbușește c-un gemet de pe cal.





Tatarii ca zăvozii pe dînsul dau năval' !
,,În lături lifte !” strigă la ei citeazul Dan,
Punîndu-se de pază la capul lui Ursan.
Ca calu-n mîna stîngă, cu pala-n mîna dreaptă,
Amenințînd cu ochii tatarii, mi-i așteaptă
Precum așteaptă zimbrul de lupi încungiurat
Să-i zvîrle cu-a lui coarne pe cîmpul spaimîntat.
Dar nici gîndesc păgînii să deie pept cu el,
Căci paloșu-i naprasnic e vultur de oțel.
Retrași în giur deoparte, nemernici, spărieți,
Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți,
Și Dan, lovit în coste, șoptește cu oftare :
,,Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare !”
Zicînd, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mînă
Și paloșul lui ține în loc ceata păgînă.




O ! Dane capitane ! puterile-ți slăbesc
Și norii pe deasupră-ți trecînd se învîrtesc.
Tu mori ! și tătărimea s-apropie de tine !
Dar iată din pustiuri un alb vîrtej că vine
Și trece prin urdie ca printr-un lan de grîu.
E un voinic calare pe-un cal ce n-are frîu,
Voinic, în brîu cu paloș și pe grumaz cu salbă.
E Fulga, ce apare ca o fontasmă albă
Și grabnic pe-al ei tată răpește din gramadă,
Apoi cu el dispare ca șoimul cu-a sa pradă.





,,Alah !” răcnesc tatarii cătînd cu groază-n urmă...
Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă ?
Ei văd curgînd pe dealuri arcașii din Orhei
Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinși ca niște zmei !
Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă
Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă,
Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi,
Cum pleacă din cîmpie un nor întins de corbi.
Amar e de răzlețul ce-n urma lor rămîne
Și cade, mic sau mare, pe mînele române !
În față cu românul nu-i milă, nu-i iertare,
Nici chiar în sîn de mamă nu poate-avea scapare.
O știu de mult tatarii, o știu de la bătrîni
Și fug, nevrînd s-asculte de șefi, de-ai lor stăpîni.
Tot omul vede moartea ș-aleargă-nspăimîntat.
Cel viu uită și lasă pe mortul nengropat
Și făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgîn,
Că-n umbra fiecărui s-avîntă un român !







Iar hanu-și smulge barba, își rupe șalul verde
Privind urdia-ntreagă în clipă cum se perde.
Sub ochii lui în lacrimi, pe cîmpul cel de lupte
Apar grămăzi de leșuri, grămăzi de arme rupte,
De cai iciși, de care, de corturi risipite,
Și tuiurile oastei de oaste părăsite !
O! pas cumplit al soartei ! Tot ce-i era de fală,
Cai, steaguri, cete mîndre, strălucitoare arme,
Clădiri de visuri nalte, magie triumfală,
Au fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme !






7.

Ghirai au trecut Nistru înot pe calul său,
Luînd pe Dan rănitul ca pradă și trofeu.
El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,
Precum un lup din codri ce-au fost de cîni gonit
Trei zile, trei nopți hanul nu gustă-n suflet pace.
Întins ca un cadavru gios pe covor el zace,
Dar cînd revine, palid, din lunga-i desperare,
În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare.
El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrînul.


Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul !




 ,,Ghiaur ! zice tatarul cu inama haină,
Ce simte firul ierbei cînd coasa e vecină ?”
,,Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde capitanul,
Căci are să renască mai fragedă la anul !”



,,Ghirai cade pe gînduri, lăsîndu-și capu-n pept,
Și îmblînzindu-și glasul : ,,O ! Dan, om înțelept !
Te știu de mult pe tine, cunosc al tău renume
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe mulți tatari cuprins-ai de-ai morții reci fiori !




Acum îți veni rîndul și ție ca să mori.
Privește ! lîngă ușă calăul te pîndește
Cu ștreangul și cu pala ce-n mînă-i zingănește.
Un semn, și capu-ți zboară la cîni și la vulturi,
Și sufletu-ți se perde în lumea de ghiauri.
Dar însă îmi fac milă de ani și de-a ta minte,
Gîndind la bătrînețea ce-apasă-al meu părinte,
Și vreu, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
De vrei tu să te lepezi acum de legea ta !”





Creștinul Dan, bătrînul cu suflet luminos,
Înalță-a lui statură și zice maiestos :
,,Ceahlăul sub furtună nu scade moșunoi !
Eu, Dan, sub vîntul soartei să scad păgîn, nu voi.
Deci nu-mi convine viața mișelnic cîștigată,
Nici pata fărdelegei în fruntea mea sapată.
Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,
Un verme ce manîncă albeața din obraz.
Cui place să roșească, roșească... eu nu vreu
Nici pata pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.
Alb am trăit un secul pe plaiul strămoșes
Și vreu cu fața albă senin să mă sfîrșesc,
Ca după-o viață lungă, ferită de rușine,
Mormîntul meu să fie curat și alb ca mine !
Așa m-au deprins Ștefan, ușoară șărna-i fie !
La trai fără mustrare și fără prihănie.
Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreu a tale daruri.
Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,
Departe ea de mine !... mai drept e ca să mor !...
Iar dacă ai tu cuget și-ți pasă de-al meu dor,
Ghirai, mă lasă, lasă în ora morții grele
Să mai sărut o dată pămîntul țării mele !”




Uimit Ghirai se scoală, cu mîna lui disface
Unealta de robie sub care leul zace,
Cumplitul lanț ce-l leagă cu strînse noduri sute,
Și zice grabnic : ,,Tată, ia calul meu și du-te !”




Bătrînul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
Și-n aerul Moldovei se umflă peptu-i rece,
Și inima lui cește, și ochii-i plini de jale
Cu drag privesc prin lacrimi podoaba țării sale.
Sărmanu-nghenunchează pe iarba ce străluce,
Își pleacă fruntea albă, smerit își face cruce
Și pentru totdeauna sărută ca pe-o moaște
Pămîntul ce tresare și care-l recunoaște...
Suspină, șovăiește și, palid, cade mort !




Iar hanul, lung privindu-l, rostește cu durere :
,,O ! Dan viteaz, ferice ca tine care pere,
Avînd o viață verde în timpul tinereții
Și albă ca zapada în iarna bătrîneții !...



ianuarie 1875

Poezia Dan, Căpitan De Plai de Vasile Alecsandri

DAN, CAPITAN DE PLAI ( XV SECUL )




Frunză verde de mălai,
Cine merge sus la rai ?
Merge Dan, șoiman de plai,
C-a ucis el mulți dușmani,
Un vizir și patru bani.
Frunză verde lemn de brad
Cine merge gios în iad ?
Merg tatarii lui Murad,
C-au ucis în zi de mai
Pe Dan, Capitan de plai !
( Fragm, de cîntic poporal )




1.

Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic
În peșteră de stîncă, pe-un munte păduratic,
Privind cu veselie cum soarele răsare,
Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare,
Privind cu jale lungă cum soarele apune...
Așa și el apus-au din zile mari și bune !
Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,
Ca pe un gol de munte o stîncă solitară,
Dincolo din morminte el trist acum privește
O tainică fantasmă ce-n zare s-adîncește,
Fantasma drăgălașă a verdei tinereți
Ce fuge de răsuflul generoasei bătrîneți,
Și zice : ,,Timpul rece apasă-umărul meu
Și cît m-afund în zile, tot simt că e mai greu !
O ! lege-a nimicirei, o ! lege nemiloasă !
Cînd, cînd s-a toci oare a vremei lungă coasă !”
Apoi el pleacă fruntea și cade în visare,
Iar munții, albi ca dînsul, se-nclină-n depărtare.







Ai timpilor eroici imagină,
Pe cînd era el tînăr, lumea-i părea îngustă
Pentru bine, și largă, prea largă pentru rău !
Ei ar fi vrut-o bună ca bunul Dumnezeu.
Deci îi plăcea să-nfrunte cu dalba-i vitejie
Pe cei care prin lume purtau bici de urgie,
Și mult iubea cînd țara striga : ,,La luptă, Dane !”
Atunci a lui mănie ca trăsnetul era,
În patru mari hotare tuna și fulgera,
Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi
Cît Dan veghea-n picioare le căpătăiul ei.
Ades el pleca singur prin codri fioroși,
În carii luceau noaptea oțeluri și ochi roși,
Și dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind,
Viteazul cu blîndeață îl dismierda, grăind :
,,N-aibi grijă, măi șoimane ! eu am și duc cu mine
O vrajă rea de dușmani și bună pentru tine.”
Și murgu-și lua calea în liniște deplină
Prin codri fără drumuri și fără de lumină.
Iar vulturii carpatici cu zborul îndrăzneț
Făceau un cortegi falnic eroului drumeț.


Încrederea-nflorește în inimile mari !




2.

Bătrînul Dan ascultă grăind doi vechi stejari
Crescuți dintr-o tulpină pe culmea cea de munte
Ș-avînd ca o coroană de secul pe-a lor frunte.
,,O ! frate, zice unul, un vînt în mez de noapte
Adusu-mi-au din vale lung vaiet, triste șoapte !...
E sabie în țară ! au năvălit tatarii
Ș-acum în bălți de sînge își joacă armasarii !”
,,Așa ! răspunde altul, colo în departare
Zărit-am astă-noapte pe cer lumină mare !
Ard satele române ! ard holdele-n cîmpii !
Ard codrii !... sub robie cad fete și copii,
Și-n fumul ce se nalță cu larme Zgomotoase
Zbor suflete gonite din trupuri sîngeroase !”
Bătrînul Dan aude, suspină și crede !
Dar iată că pe ceruri din patru părți el vede
Trecînd un stol de vulturi urmați de uli gramadă,
Atrași în orizonturi de-a morții rece pradă.
Un fulger se aprinde în ochii lui pe loc.
,,La luptă, Dane ! țara-i în jac, țara-i în foc !”
Bătrînul Dan desprinde un paloș vechi din cui,
Și paloșul lucește voios în mîna lui.
El zice cu mîndrie, nălțînd privirea-n sus :
,,Pe inimă și paloș rugina nu s-au pus.
O ! Doamne, Doamne sfinte, mai dă-mi zile de trai
Păn' ce-oi strivi toți lupii, toți șerpii de pe plai !
Fă tu să-mi pară numai atunci paloșul greu,
Cînd inima-nceta-va să bată-n peptul meu,
Ș-atunci inima numai de-a bate să încete
Cînd voi culca sub țărnă a dușmanilor cete !”
Apoi el strînge chinga pe zdravenele-i șale,
Își face-o cruce, pleacă și se coboară-n vale.






3.

În scurtele zestimpuri cînd soarele declină
Și noaptea-și pune stema feerică, stelină,
e un moment de pace în care, neoprit,
Se perde doru-n umbra amurgului măhnit.
Atunci zărește ochiul minunilor din basme,
Acele legioane de tainice fantasme
Care-ntre zi și noapte apar în loc oprire
Cu mantii lungi și albe de-a lungul învălite.
Așa apare-n șesuri mărețul om de munte,
Călcînd cu pași gigantici pe urme mai mărunte !
Nu știu de el copacii tineri, crescuți pe maluri,
Dar rîul îl cunoaște și scade-a sale valuri,
Să treacă înainte viteazul Dan la luptă.
Și astfel tot el pasă pe cale nentreruptă
Păn' ce sosește-n seară la casa lui Ursan.





Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,
Ursan, pletos ca zimbrul, cu peptul gros și lat,
Cu brațul de bărbat, cu pumnul apăsat,
E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos.
El e de peste Milcov pribeag misterios.
Toți carii știu de dînsul spun multe, dar șoptind,
Și cale de o zare îl ocolesc grăbind,
Deși-i place să crească sirepe herghelii,
Răzlețe pe întinsul cîmpiilor pustii.




Pe vremea lui, sub ochii lui Ștefan, domn cel mare,
Intrînd în dușmani singur ca vieru-n stuhul tare,
Au prins pe hanul Mîrza din fugă cu arcanul ;
Iar Ștefan, de la dînsul în schimb luînd pe hanul,
I-au zis : ,,Ursane frate ! să-ți faci ochirea roată,
Și cît îi vedea zare, a ta să fie toată !”
De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei
Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei.



Drumețul intră, zice : ,,Bine-am găsit, Ursane !...”
Un aspru glas răspunde : ,,Bine-ai venit, moș Dane !
Ce vînt te-aduce-aice ?”
,,Vînt rău și de jălire !
Ne calc păgînii, frate, și țara-i la peire !”
Ursan tresare, geme, s-aprinde-n gîndul său.
Dan zice : ,,De pe munte venit-am să te ieu,
Să mergem”.
,,Dar ! să mergem !” adauge Ursan
Și mult cu drag privește grozavu-i buzdugan.
Apoi un corn apucă și buciumă în vînt.





4.

Deodată se aude un tropot pe pămînt,
Un tropot de copite, potop rotopitor !




Ursan cu al său oaspe în fund, spre soare, cată,
Și văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,
Zburînd o herghelie de harmasari zmeioși,
Cu coamele în vînturi, cu ochii scînteioși,




Și-nfiorînd cîmpia de-o aspră nechezare.
Un voinicel în floare, pe-un alb fugar calare,
Îi mînă c-un harapnic ce-n urma lor pocnește
Și ca un șerpe negru prin aer se-nvîrtește.
Ursan le-aținea calea și caii stau în loc.
Apoi cătră voinicul ce poartă busuioc
El zice : ,,Fulgo ! prinde-mi pe murgul cel țintat ;
Moș Dan și eu la Nistru ne ducem pe luptat !”
,,Dar eu, întreabă Fulga, eu să nu-mi cerc puterea ?”
,,Tu să rămîi aicea ca să-mi păzești averea.”




Frumos odor e Fulga ! și naltă-i e făptura !
Sub genele-i umbroase doi ochi lucesc ca mura,
Și părul său de aur în crețuri lungi se lasă
Ca pe strujanul verde un caier de matasă.
El are glas puternic în gură rumioară
Și mers cu legănare de gingașă fecioară.
Oricine-l vede-n soare cu pelița lui albă,
Purtînd la brîu un paloș și pe grumazi o salbă,
Se-ntreabă : ce să fie, fecior de zmeu, ori dată ?
Iar cînd pe sub altița cămeșii înfiată
Zărește la lumină doi crini ieșiți în undă,
Doi pui în neastîmpăr de lebădă rotundă,
Răpit de dor, el cade pe gînduri cîte-un an !...





Voinicul e viteaza copilă-a Ursan.
Ea intră-n herghelie cu pasul îndrăzneț
Și merge drept la murgul sălbatic și răzleț,
,,Moș Dane ! tu cu-n tale și eu cu ale mele !”
Sirepul o zărește, ridică narea-n vînt,
Încruntă ochiul, bate copita de pămînt,
Zburlește coama, saltă, în lături se izbește ;





Dar Fulga zvîrle lațul, de gît îl arcănește
Și răpide ca gîndul, s-aruncă ușurel,
Îi pune mîna-n coamă și-ncalecă pe el.
Gemînd, el sare-n aer de patru-a lui picioare,
Azvîrle, se frămîntă, se spumegă-n sudoare
Și-n zbor plecînd deodată, nebun de groază, murgul
S-afundă-n largul spațiu și spintecă amurgul...
Dar cînd steluța lunei apare viu la lume,
Copila se întoarce cu murgul alb de spume
Și zice : ,,Iată calul ! El știe-acum de frîu
Ca paloșul de mijloc și mijlocul de brîu.”
Ursan de drag răspunde : ,,Aibi parte de noroc !”
Apoi cu Dan bătrînul, arzînd de mare foc,
Încalecă și-n umbră dispar ca într-un nor...
Iar Fulga-i urmărește cu sufletul în dor.






5.

E noapte înstelată, e caldă, liniștită !
Se pare că din ceruri pe lumea adormită
Plutește-o lină, dulce, divină îndurare ;
Dar ea nu poate stinge avîntul de turbare
Ce duce călăreți pe-ntinderea pustie,
Precum doi sprecti gemeni mînați de-i vijelie.
Ei zbor tăcuți sub ochii steluțelor trezite
În orizontul negru ce-i soarbe și-i înghite.
S-afund mereu în taina nopții ; dar gîndul lor
De mult e cu tatarii în luptă de omor.






O țintă de lumină prin umbră viu înoată.
Ea crește, se înalță pe zare ca o roată
Și umple de văpaia cereștile abisuri.
Păduri, movile, rîuri apar căzute-n visuri,
Dar leul de la munte și vierul de pe vale
Nu văd prin vis de sînge decît Moldova-n jale :
,,E roșie luna !” zice din doi cel mai bătrîn.
,,E luna însetată de sînge de păgîn !”
Răspunde cel mai aspru... Și puii lor de zmei
Se duc trăgînd doi spectri de umbră după ei.
Se duc vîrtej ca gîndul plecat în pribegie,
Se duc pîn' ce-a lor umbră întinsă pe cîmpie
Le trece înainte și păn' ce se lovesc
În ochi ce faptul zilei... Atunce se opresc.




Și iată-i pe o culme nocturnii călători,
Lucind sub cerul palid în mantie de zori !
Ei lasă jos pe coastă să pască harmasarii
Și stau privind în vale cum fac pîrjol tatarii.




Cinci sate ard în flăcări pe cîmp, și fumul lor
Se-ntinde ca o apă, plutește ca un nor
De-a lung pe șesul umed, și zboară sus în aer,
Ducînd cu el un vuit de larmă și de vaier.
Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcire,
Copii mărunți, și mame, și fete displetite,
Și cai scăpați în fugă, și cîni, și boi în turme,
Goniți de tătărime ce calcă pe-a lor urme.
Ici, colo, se văd cete în luptă încleștete,
Mișcări de brațe goale în aer ridicate,
Luciri de arme crunte patate roș cu sînge
Pe care-o rază vie din soare se resfrînge.
Apoi din vreme-n vreme o ceată luptătoare
Se-mprăștie cu grabă, lăsînd cadavre-n soare !
Iar lîngă Nistru, multa urdie tătărească
Năprasnic se ucide cu gloata românească.





Dan zice : ,,Măi Ursane ! acolo e de noi !
Acolo rîde moartea în crîncenul război.
Acolo să dăm proașcă, sub ochiul cel de sus,
Tu despre faptul zilei, și eu despre apus,
Și cale să deschidem prin aprigul dușman...
La lucru-acum, fărtate ! la lucru, măi Ursan !”
,,Amin și Doamne-ajută !” Ursan voios răspunde,
Și-n gloată fiecare ca viforul pătrunde.





6.

Ursan năval' s-aruncă în neagra tătărime,
Croind o pîrte largă prin deasa ei mulțime.
Sub mîna-i buzduganul, unealtă de peire,
Ca un balaur face în giuru-i o rotire,
Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins !...
Sărmanu-nchide ochii și soarele-i s-au stins !
În lături, înainte, în urmă-i totul moare !
Zbor crierii din tidve sub ghioaga zdrobitoare,
Și-n urmă, și-mpregiuru-i, și-n lături semănate
Zac sute de cadrave cu capete sfărmate.
Și altfel nempăcatul Ursan mereu lucrează,
Și spre apus prin sînge mereu înaintează.





Ca dînsul, Dan bătrînul, erou întinerit,
Tot vine după paloș spre mîndrul răsărit.
El intră și se-ndeasă în glota tremurîndă
Ca giunghiul cel de moarte în inima plăpîndă,
Și paloșu-i ce luce ca fulger de urgie
Tot cade-n dreapta,-n stînga și taie-n carne vie...
Fug toți și per din cale-i !... El strigă : ,,Steie față
Cui place vitejia, cui s-au urît de viață !”
Dar nime nu-ndrăznește la glasu-i să apară,
Căci el se-naintează precum un stîlp de pară,
Și cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea sus,
Îi pare că alt soare se-nalță din apus.
Și altfel îmbii oaspeți a morții nempăcate
Cosesc la vieți în floare pe straturi sîngerate
Ș-ajung ei fașă-n față prin apriga furtună,
Și armele lor ude cruciș le împreună.
,,Noroc ție, Ursane !”
,,Și ție, tot noroc !”
Dar n-au sfîrșit cuvîntul Ursan și cade-n loc,
Străpuns de o săgeată ce-i intră-n pept adînc.
El scapă buzduganul, se apleacă pe ablînc
Și greu se prăbușește c-un gemet de pe cal.





Tatarii ca zăvozii pe dînsul dau năval' !
,,În lături lifte !” strigă la ei citeazul Dan,
Punîndu-se de pază la capul lui Ursan.
Ca calu-n mîna stîngă, cu pala-n mîna dreaptă,
Amenințînd cu ochii tatarii, mi-i așteaptă
Precum așteaptă zimbrul de lupi încungiurat
Să-i zvîrle cu-a lui coarne pe cîmpul spaimîntat.
Dar nici gîndesc păgînii să deie pept cu el,
Căci paloșu-i naprasnic e vultur de oțel.
Retrași în giur deoparte, nemernici, spărieți,
Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți,
Și Dan, lovit în coste, șoptește cu oftare :
,,Ursane, pentru tine de-acum nu e scăpare !”
Zicînd, el cade-aproape, se sprijină-ntr-o mînă
Și paloșul lui ține în loc ceata păgînă.




O ! Dane capitane ! puterile-ți slăbesc
Și norii pe deasupră-ți trecînd se învîrtesc.
Tu mori ! și tătărimea s-apropie de tine !
Dar iată din pustiuri un alb vîrtej că vine
Și trece prin urdie ca printr-un lan de grîu.
E un voinic calare pe-un cal ce n-are frîu,
Voinic, în brîu cu paloș și pe grumaz cu salbă.
E Fulga, ce apare ca o fontasmă albă
Și grabnic pe-al ei tată răpește din gramadă,
Apoi cu el dispare ca șoimul cu-a sa pradă.





,,Alah !” răcnesc tatarii cătînd cu groază-n urmă...
Dar ce văd ei deodată, căci glasul lor se curmă ?
Ei văd curgînd pe dealuri arcașii din Orhei
Ce vin cu-o falcă-n ceruri, aprinși ca niște zmei !
Un lung fior de spaimă pătrunde într-o clipă
Prin deasa tătărime ce-i gata de risipă,
Și toți pe loc la fugă plec iute, se duc orbi,
Cum pleacă din cîmpie un nor întins de corbi.
Amar e de răzlețul ce-n urma lor rămîne
Și cade, mic sau mare, pe mînele române !
În față cu românul nu-i milă, nu-i iertare,
Nici chiar în sîn de mamă nu poate-avea scapare.
O știu de mult tatarii, o știu de la bătrîni
Și fug, nevrînd s-asculte de șefi, de-ai lor stăpîni.
Tot omul vede moartea ș-aleargă-nspăimîntat.
Cel viu uită și lasă pe mortul nengropat
Și făr-a-ntoarce capul se duce-orice păgîn,
Că-n umbra fiecărui s-avîntă un român !







Iar hanu-și smulge barba, își rupe șalul verde
Privind urdia-ntreagă în clipă cum se perde.
Sub ochii lui în lacrimi, pe cîmpul cel de lupte
Apar grămăzi de leșuri, grămăzi de arme rupte,
De cai iciși, de care, de corturi risipite,
Și tuiurile oastei de oaste părăsite !
O! pas cumplit al soartei ! Tot ce-i era de fală,
Cai, steaguri, cete mîndre, strălucitoare arme,
Clădiri de visuri nalte, magie triumfală,
Au fost de-ajuns o clipă ca totul să se darme !






7.

Ghirai au trecut Nistru înot pe calul său,
Luînd pe Dan rănitul ca pradă și trofeu.
El merge de se-nchide în cortu-i, umilit,
Precum un lup din codri ce-au fost de cîni gonit
Trei zile, trei nopți hanul nu gustă-n suflet pace.
Întins ca un cadavru gios pe covor el zace,
Dar cînd revine, palid, din lunga-i desperare,
În ochii lui trec fulgeri de crudă răzbunare.
El strigă să-i aducă sub cort pe Dan bătrînul.


Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul !




 ,,Ghiaur ! zice tatarul cu inama haină,
Ce simte firul ierbei cînd coasa e vecină ?”
,,Ea pleacă fruntea-n pace, răspunde capitanul,
Căci are să renască mai fragedă la anul !”



,,Ghirai cade pe gînduri, lăsîndu-și capu-n pept,
Și îmblînzindu-și glasul : ,,O ! Dan, om înțelept !
Te știu de mult pe tine, cunosc al tău renume
Din graiul plin de lacrimi orfanilor din lume.
Pe mulți tatari cuprins-ai de-ai morții reci fiori !




Acum îți veni rîndul și ție ca să mori.
Privește ! lîngă ușă calăul te pîndește
Cu ștreangul și cu pala ce-n mînă-i zingănește.
Un semn, și capu-ți zboară la cîni și la vulturi,
Și sufletu-ți se perde în lumea de ghiauri.
Dar însă îmi fac milă de ani și de-a ta minte,
Gîndind la bătrînețea ce-apasă-al meu părinte,
Și vreu, cu daruri multe, pe tine-a te ierta
De vrei tu să te lepezi acum de legea ta !”





Creștinul Dan, bătrînul cu suflet luminos,
Înalță-a lui statură și zice maiestos :
,,Ceahlăul sub furtună nu scade moșunoi !
Eu, Dan, sub vîntul soartei să scad păgîn, nu voi.
Deci nu-mi convine viața mișelnic cîștigată,
Nici pata fărdelegei în fruntea mea sapată.
Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz,
Un verme ce manîncă albeața din obraz.
Cui place să roșească, roșească... eu nu vreu
Nici pata pe-a mea armă, nici pe obrazul meu.
Alb am trăit un secul pe plaiul strămoșes
Și vreu cu fața albă senin să mă sfîrșesc,
Ca după-o viață lungă, ferită de rușine,
Mormîntul meu să fie curat și alb ca mine !
Așa m-au deprins Ștefan, ușoară șărna-i fie !
La trai fără mustrare și fără prihănie.
Nu-mi trebuie-a ta milă, nu vreu a tale daruri.
Tu îmi întinzi o cupă mult plină de amaruri,
Departe ea de mine !... mai drept e ca să mor !...
Iar dacă ai tu cuget și-ți pasă de-al meu dor,
Ghirai, mă lasă, lasă în ora morții grele
Să mai sărut o dată pămîntul țării mele !”




Uimit Ghirai se scoală, cu mîna lui disface
Unealta de robie sub care leul zace,
Cumplitul lanț ce-l leagă cu strînse noduri sute,
Și zice grabnic : ,,Tată, ia calul meu și du-te !”




Bătrînul Dan ferice se duce, Nistrul trece,
Și-n aerul Moldovei se umflă peptu-i rece,
Și inima lui cește, și ochii-i plini de jale
Cu drag privesc prin lacrimi podoaba țării sale.
Sărmanu-nghenunchează pe iarba ce străluce,
Își pleacă fruntea albă, smerit își face cruce
Și pentru totdeauna sărută ca pe-o moaște
Pămîntul ce tresare și care-l recunoaște...
Suspină, șovăiește și, palid, cade mort !




Iar hanul, lung privindu-l, rostește cu durere :
,,O ! Dan viteaz, ferice ca tine care pere,
Avînd o viață verde în timpul tinereții
Și albă ca zapada în iarna bătrîneții !...



ianuarie 1875

Poem Istoric Dumbrava Roșie Lupta partea a-VII-a Vasile Alecsandri

                    LUPTA
                       VII

Toporski veteranul cu-o ceată mai aleasă
Lui Albert se închină și pleacă la război.
Pe loc bătrânul Cârjă în cale-i vrând să iasă,
De lângă Ștefan pleacă cu buni viteji de soi.
Ei vin călări în grabă, aprinși de răzbunare,
S-apropie; iar Cârjă, zburând în fugă mare,
În fața lui Toporski s-oprește ș-astfel zice:
,,Toporski! din doi unul e scris să peră-aice!
Ori tu, ori eu; sus pala, și vin la luptă dreaptă!”
,,Cârjă! răspunde leahul, ai minte înțeleaptă,
Dar inimă nebună. Eu te cunosc pe tine,
Ești leu năprasnic, însă și tu mă știi pe mine,
Căci în mai multe rânduri luptat-am înainte,
Pe când aveam braț verde și inimă ferbinte
Nici tu, vechiul meu dușman, nu m-ai învins pe mine,
Nici eu n-am avut parte să te înving pe tine.
Ce dar n-am putut face în focul tinereții,
Pute-vom face oare sub iarna bătrâneții?
O! Cârjă, barbe albe purtăm acum noi doi,
Și lupta, draga luptă, nu mai e pentru noi.
Privește! alții, tineri, stau împregiuril meu,
Demni adversari acela de pe-mpregiurul tău.
A lor acum e rândul, frate. Noi, veterani,
Șoimi învechiți, deoparte să stăm, privind șoimanii.
Vin cole lângă mine, și nu fi dușman mie,
Căci vârsta între oameni stinge-orice dușmănie!”
Răspunde-atunce Cârjă: ,,Toporski, ai dreptate,
Ades e rece peptul, și inima tot bate!
Apoi, mărind-și glasul, el strigă la ai săi:
,,La luptă, voi, șoimanii, luptă, feții mei!”
,,La luptă!” strigă însuși Toporski-n mare glas,
Și amândoi bătrânii deoparte s-au retras.



Pe loc ambele cete aprins electrizate
Scot paloșele-n soare c-un freamăt de oțel.
Ochirile prin aer se-ntâmpină-ncruntate,
Căci fiecare-alege un dușman pentru el.



Plecând apoi cu toții, stâng frâiele, dau pinteni,
În sprintene dezghinuri își saltă caii sprinteni,
Și zbor pe-aripa urei, cu-avântul de nălucă,
Și intră ceată-n ceată și-n luptă se apucă.
Pământul ropotește sub tropot de copite,
Văzduhul strălucește de arme ascuțite,
Iar paloșele albe cionindu-se-n loviri
Dau foc, dau moarte cruntă, dau aspre zingheniri.
În cliăpă cad sub ele, străpunși, scăldați în sânge,
Iarmeric Mazovitul, ce-n două părți se frânge,
Și Buhtea parcalabul, cu-o largă brazdă-n pept,
Și tânărul Cozjatic, lipsit de brațul drept.
Grodeck, zis Falcă-Tare, în crudul său avânt,
Precum un vier de codru, se-nainta prin glotă
Și sabia-mpregiuru-i făcea o largă roată
Ce se-nvârtea la soare și șuiera în vânt.
Cădeau victime multe sub arma ce zbura!
Și Grodeck în turbare pe rând le număra,
Călcând tot înainte pe victimele sale.
Când, iată, din mulțime apare drept în cale
Balaur de la Galu, ce poartă ușurel
O ghioagă monstruoasă, cu dinții de oțel.
Grodeck răpede spada-i în peptul lui Balaur!
Sângele curge!... peptul greu muge ca un taur,
Dar ghioaga se abate!... sub crunta-i lovitură
Zbor crierii lui Grodeck, și dinții toți' din gură;
Iar leahul, cladă moartă, greu cade pe pământ,
Nendeplinind în viață grozavu-i jurământ.



Coman, de la Coman, cu Velcea, șerpe iute,
Privesc din depărtare cum vine și cum saltă
Un cal de soi ogarnic, deprins a vâna ciute,
C-un voinicel subțire ca trestia de baltă.
,,Cine să fie oare cel căpitan frumos?”
,,E Biela, păr de aur, cu mijloc mlădios.”
,,Vânat de soi, e, frate?”
,,E pui de palatin!”
,,Aține-te dar, Velceo.”
,,Coman, mă ațin.”
Și amândoi la pândă se pun în a lui cale,
Coman cu brațe goale, și Velcea cu o coasă.
Venea fugaru-n salturi, zburlind coama-i pletoasă:
Venea voiosul Biela pe câmp cel de jale,
Și pala-i când de-o parte, când iar de altă parte,
Tăind în carne vie,făcea ochiuri deșarte.



Deodată Velcea sare, sub cal se ghemuiește,
Și calul-mpuns la glezne din fugă poticnește,
Turtind sub el pe Velcea; iar mândru-i căpitan
Îl zvârlea peste capu-i în peptul lui Coman.
,,Bine veniși la mine!” îi zise urieșul,
Și-n brațele-i de schijă, râzând, grozav îl strânge,
Cât peptul îi zdrobește și oasele îi frânge,
Apoi între cadavre, pe câmp, aruncă leșul...



Gorow și Zablotowski combat delaolaltă
Cu Stroe Vlad, hotnogul, și cu șoltuzul Daltă.
Umăr de umăr, coastă de coastă, om și cal
Se strânge, se prind cu ură în cleștet infernal,
Voind a să absoarbe de pe a lumei față
Cu partea lor de soare, cu partea lor de viață.
Și sânge din pepturi, din frunți mereu se scurge
Și pe sub cai de-a lungul el gâlgâie și curge.



Crâncenă luptă! Moartea deasupra se arată,
Face un semn, alege, şi cleştetul deodată
La semnu-i se desprinde, lăsând pe câmpul să cadă
Gorow şi Zablotowski, amici, a morţei pradă!
Iar caii lor, ca dânşii nedespărţiţi, cu dor,
Se duc nebuni prin lagăr, chemând stăpânii lor.
Glence din Pocuţia sub Udrea se doboară.
Udrea e prins de Cziusko, dar singur se omoară
Strigând în desperare: ,,Ah! zece morţi mai bine
 Decât o viaţă lungă şi zile cu ruşine!"
 Cobaci rătează capul baronului Huminski,
 Ciolpan apucă-n braţe-i pe junele Tenczynski
 Şi merge de-l depune lui Ştefan la picioare,
Apoi se-ntoarce iute la nouă vânătoare.



Zbaloş pe-un cal de câmpuri,
Negrea pe-un cal de munte
Se întâlnesc cu ochii ş-aleagă să se-nfrunte .
Izbindu-se-n mulţime cu-avânt apăimântător,
Crunt se lovesc din fugă cu paloşele lor.
Lovire fulgerând şi leahului fatală!
El cade jos!...în mâna-i se frânge a sa pală,
Dar Negrea, viteaz darnic, îi zice: ,,Frate Zbaloş,
Pe-un om căyut nu-mi place să cadă al meu paloş.
Te scoală, mergi în pace cu zile de la mine.
Ar fi păcat să peară un bun viteaz ca tine!"
A zis, calu-şi întoarce şi-n gloată să răpede,
Lăsând în urmă-i leahul; iar Cârjă,care-l vede,
Braţul ce nu dă moarte când poate, multe poate!"
Şi glăsuind, el vede a lui Toporski ceată,
Ciuntuită, risipită şi-n tabără-alungată,
Fugând cum fuge spaima lipsită de ruşine...
Şi simte mândrul Cârjă o mare vâlfă-n sine.
Iar crainicu Toporski, cu fruntea obosită,
Şopteşte vărsând lacrimi: ,,O! soartă mult cumplită!
Eu, tare-odinioară, vechi arbor a Lehiei,
Perdut-am frunzi și ramuri sub vântul vijeliei!
Iată-mă-nvins! Cârjă, de-acum sunt robul tău!”
,,Rob, tu? nu mi-ar ierta-o preasfântul Dumnezeu!
Când un popor de oameni se-nchină ție,mie,
Un tu, ș-un eu, Toporski,nu cade în robie!”


Așa grăiește Cârjă, bătrânul înțelept,
Și,singur, merge vesel la Ștefan, domnul drept,
Ce-i zice: ,,Ani mulți, Cârjă! tu fală mi-ai făcut!
Ca tine fie-ți neamul viteaz și priceput!



Apoi cătră oștimea pe lângă el rămasă:
,,Acum e rândul nostru, boieri, copii din casă!
Să dăm zorul din urmă, cumplitul nostru zor,
Ce trece și răstoarnă ca trăsnet răzbitor.
Dați vânt armelor voastre! pe cai, și după mine!”
Precum un cârd de vulturi din sferele senine
Cad iute ca un fulger pe-o pradă ce zăresc,
Românii, duși de Ștefan, în lagăr se izbesc!
Nimic nu le rezistă, nici tunuri, nici desime,
Nici șanț, nici zid de care, nici deasă călărime,
Căci ei răstoarnă-n treacăt, și darmă, sfarmă-n clipă
Scadroane, tunuri, corturi, și pun tot în risipă.



Fug leșii, fug cruciații și fuge însuși craiul!
Îi duce domnul Ștefan cum vântul duce paiul;
Iar tabăra leșească un lung pustiu ramâne
Sub apriga furtună a cetelor române!



Când suflă vântul toamnei prin codrii vesteziți,
Copacii plini de frunze sunt astfel zguduiți,
Și crengile căzute, și frunzele uscate
Pe câmp în depărtare sunt astfel semănate.







                                     

Poem Istoric Dumbrava Roșie Lupta partea a-VII-a Vasile Alecsandri

                    LUPTA
                       VII

Toporski veteranul cu-o ceată mai aleasă
Lui Albert se închină și pleacă la război.
Pe loc bătrânul Cârjă în cale-i vrând să iasă,
De lângă Ștefan pleacă cu buni viteji de soi.
Ei vin călări în grabă, aprinși de răzbunare,
S-apropie; iar Cârjă, zburând în fugă mare,
În fața lui Toporski s-oprește ș-astfel zice:
,,Toporski! din doi unul e scris să peră-aice!
Ori tu, ori eu; sus pala, și vin la luptă dreaptă!”
,,Cârjă! răspunde leahul, ai minte înțeleaptă,
Dar inimă nebună. Eu te cunosc pe tine,
Ești leu năprasnic, însă și tu mă știi pe mine,
Căci în mai multe rânduri luptat-am înainte,
Pe când aveam braț verde și inimă ferbinte
Nici tu, vechiul meu dușman, nu m-ai învins pe mine,
Nici eu n-am avut parte să te înving pe tine.
Ce dar n-am putut face în focul tinereții,
Pute-vom face oare sub iarna bătrâneții?
O! Cârjă, barbe albe purtăm acum noi doi,
Și lupta, draga luptă, nu mai e pentru noi.
Privește! alții, tineri, stau împregiuril meu,
Demni adversari acela de pe-mpregiurul tău.
A lor acum e rândul, frate. Noi, veterani,
Șoimi învechiți, deoparte să stăm, privind șoimanii.
Vin cole lângă mine, și nu fi dușman mie,
Căci vârsta între oameni stinge-orice dușmănie!”
Răspunde-atunce Cârjă: ,,Toporski, ai dreptate,
Ades e rece peptul, și inima tot bate!
Apoi, mărind-și glasul, el strigă la ai săi:
,,La luptă, voi, șoimanii, luptă, feții mei!”
,,La luptă!” strigă însuși Toporski-n mare glas,
Și amândoi bătrânii deoparte s-au retras.



Pe loc ambele cete aprins electrizate
Scot paloșele-n soare c-un freamăt de oțel.
Ochirile prin aer se-ntâmpină-ncruntate,
Căci fiecare-alege un dușman pentru el.



Plecând apoi cu toții, stâng frâiele, dau pinteni,
În sprintene dezghinuri își saltă caii sprinteni,
Și zbor pe-aripa urei, cu-avântul de nălucă,
Și intră ceată-n ceată și-n luptă se apucă.
Pământul ropotește sub tropot de copite,
Văzduhul strălucește de arme ascuțite,
Iar paloșele albe cionindu-se-n loviri
Dau foc, dau moarte cruntă, dau aspre zingheniri.
În cliăpă cad sub ele, străpunși, scăldați în sânge,
Iarmeric Mazovitul, ce-n două părți se frânge,
Și Buhtea parcalabul, cu-o largă brazdă-n pept,
Și tânărul Cozjatic, lipsit de brațul drept.
Grodeck, zis Falcă-Tare, în crudul său avânt,
Precum un vier de codru, se-nainta prin glotă
Și sabia-mpregiuru-i făcea o largă roată
Ce se-nvârtea la soare și șuiera în vânt.
Cădeau victime multe sub arma ce zbura!
Și Grodeck în turbare pe rând le număra,
Călcând tot înainte pe victimele sale.
Când, iată, din mulțime apare drept în cale
Balaur de la Galu, ce poartă ușurel
O ghioagă monstruoasă, cu dinții de oțel.
Grodeck răpede spada-i în peptul lui Balaur!
Sângele curge!... peptul greu muge ca un taur,
Dar ghioaga se abate!... sub crunta-i lovitură
Zbor crierii lui Grodeck, și dinții toți' din gură;
Iar leahul, cladă moartă, greu cade pe pământ,
Nendeplinind în viață grozavu-i jurământ.



Coman, de la Coman, cu Velcea, șerpe iute,
Privesc din depărtare cum vine și cum saltă
Un cal de soi ogarnic, deprins a vâna ciute,
C-un voinicel subțire ca trestia de baltă.
,,Cine să fie oare cel căpitan frumos?”
,,E Biela, păr de aur, cu mijloc mlădios.”
,,Vânat de soi, e, frate?”
,,E pui de palatin!”
,,Aține-te dar, Velceo.”
,,Coman, mă ațin.”
Și amândoi la pândă se pun în a lui cale,
Coman cu brațe goale, și Velcea cu o coasă.
Venea fugaru-n salturi, zburlind coama-i pletoasă:
Venea voiosul Biela pe câmp cel de jale,
Și pala-i când de-o parte, când iar de altă parte,
Tăind în carne vie,făcea ochiuri deșarte.



Deodată Velcea sare, sub cal se ghemuiește,
Și calul-mpuns la glezne din fugă poticnește,
Turtind sub el pe Velcea; iar mândru-i căpitan
Îl zvârlea peste capu-i în peptul lui Coman.
,,Bine veniși la mine!” îi zise urieșul,
Și-n brațele-i de schijă, râzând, grozav îl strânge,
Cât peptul îi zdrobește și oasele îi frânge,
Apoi între cadavre, pe câmp, aruncă leșul...



Gorow și Zablotowski combat delaolaltă
Cu Stroe Vlad, hotnogul, și cu șoltuzul Daltă.
Umăr de umăr, coastă de coastă, om și cal
Se strânge, se prind cu ură în cleștet infernal,
Voind a să absoarbe de pe a lumei față
Cu partea lor de soare, cu partea lor de viață.
Și sânge din pepturi, din frunți mereu se scurge
Și pe sub cai de-a lungul el gâlgâie și curge.



Crâncenă luptă! Moartea deasupra se arată,
Face un semn, alege, şi cleştetul deodată
La semnu-i se desprinde, lăsând pe câmpul să cadă
Gorow şi Zablotowski, amici, a morţei pradă!
Iar caii lor, ca dânşii nedespărţiţi, cu dor,
Se duc nebuni prin lagăr, chemând stăpânii lor.
Glence din Pocuţia sub Udrea se doboară.
Udrea e prins de Cziusko, dar singur se omoară
Strigând în desperare: ,,Ah! zece morţi mai bine
 Decât o viaţă lungă şi zile cu ruşine!"
 Cobaci rătează capul baronului Huminski,
 Ciolpan apucă-n braţe-i pe junele Tenczynski
 Şi merge de-l depune lui Ştefan la picioare,
Apoi se-ntoarce iute la nouă vânătoare.



Zbaloş pe-un cal de câmpuri,
Negrea pe-un cal de munte
Se întâlnesc cu ochii ş-aleagă să se-nfrunte .
Izbindu-se-n mulţime cu-avânt apăimântător,
Crunt se lovesc din fugă cu paloşele lor.
Lovire fulgerând şi leahului fatală!
El cade jos!...în mâna-i se frânge a sa pală,
Dar Negrea, viteaz darnic, îi zice: ,,Frate Zbaloş,
Pe-un om căyut nu-mi place să cadă al meu paloş.
Te scoală, mergi în pace cu zile de la mine.
Ar fi păcat să peară un bun viteaz ca tine!"
A zis, calu-şi întoarce şi-n gloată să răpede,
Lăsând în urmă-i leahul; iar Cârjă,care-l vede,
Braţul ce nu dă moarte când poate, multe poate!"
Şi glăsuind, el vede a lui Toporski ceată,
Ciuntuită, risipită şi-n tabără-alungată,
Fugând cum fuge spaima lipsită de ruşine...
Şi simte mândrul Cârjă o mare vâlfă-n sine.
Iar crainicu Toporski, cu fruntea obosită,
Şopteşte vărsând lacrimi: ,,O! soartă mult cumplită!
Eu, tare-odinioară, vechi arbor a Lehiei,
Perdut-am frunzi și ramuri sub vântul vijeliei!
Iată-mă-nvins! Cârjă, de-acum sunt robul tău!”
,,Rob, tu? nu mi-ar ierta-o preasfântul Dumnezeu!
Când un popor de oameni se-nchină ție,mie,
Un tu, ș-un eu, Toporski,nu cade în robie!”


Așa grăiește Cârjă, bătrânul înțelept,
Și,singur, merge vesel la Ștefan, domnul drept,
Ce-i zice: ,,Ani mulți, Cârjă! tu fală mi-ai făcut!
Ca tine fie-ți neamul viteaz și priceput!



Apoi cătră oștimea pe lângă el rămasă:
,,Acum e rândul nostru, boieri, copii din casă!
Să dăm zorul din urmă, cumplitul nostru zor,
Ce trece și răstoarnă ca trăsnet răzbitor.
Dați vânt armelor voastre! pe cai, și după mine!”
Precum un cârd de vulturi din sferele senine
Cad iute ca un fulger pe-o pradă ce zăresc,
Românii, duși de Ștefan, în lagăr se izbesc!
Nimic nu le rezistă, nici tunuri, nici desime,
Nici șanț, nici zid de care, nici deasă călărime,
Căci ei răstoarnă-n treacăt, și darmă, sfarmă-n clipă
Scadroane, tunuri, corturi, și pun tot în risipă.



Fug leșii, fug cruciații și fuge însuși craiul!
Îi duce domnul Ștefan cum vântul duce paiul;
Iar tabăra leșească un lung pustiu ramâne
Sub apriga furtună a cetelor române!



Când suflă vântul toamnei prin codrii vesteziți,
Copacii plini de frunze sunt astfel zguduiți,
Și crengile căzute, și frunzele uscate
Pe câmp în depărtare sunt astfel semănate.







                                     

Plimbările Zilnice, Ambianța Locuinței și Regimul Alimentar

PLIMBĂRILE ZILNICE, AMBIANȚA LOCUINȚEI ȘI REGIMUL ALIMENTAR


1. Plimbările zilnice.
2. Ambianța locuinței.
3. Regimul alimentar.


1. Plimbările zilnice.
Mișcarea activează circulația sanguină și ne ajută să
suportăm mai bine capriciile iernii, așa încît să nu
ezităm a face plimbări pe jos, chiar din momentul
cînd apar primii fulgi de zăpadă.
Plimbîndu-ne pe zăpadă, să nu uităm să folosim o
cremă antisolară, care să ne protejeze pielea.
La munte însă, unde practicăm sporturi de iarnă, vîntul
fiind mai intens vom folosi o cremă foarte grasă,
care să formeze o manta de protecție.


2. Ambianța locuinței.
Iarna nu trebuie să avem tendința de a nu părăsi locuința,
dar începînd din luna decembrie și pînă în luna martie
este bine să dormim cel puțin o oră în plus.
Camera în care lucrăm sau dormim trebuie bine aerisită.
Aerul camerei trebuie să aibă un anumit procent de umiditate,
deoarece în caz contrar pielea se poate deshidrata.


3. Regimul alimentar.
Opinia unor persoane potrivit cărora în sezonul de iarnă
trebuie să mîncăm mai mult pentru a ne proteja mai bine
de frig este greșită și ne poate cauza o îngrășare cu nimic
justificată.
Se impune deci ca tocmai iarna să ne controlăm mai des
greutatea, să căutăm să rezistăm tentațiilor ținînd seama
mai ales de faptul că alimentația este oricum mai bogată
în calorii.
Existînd desigur și o alimentație specifică de iarnă, care
ne va proteja de frig, fără însă a duce la îngrășare : friptura
la grătar, brînza slabă, fructele, morcovii dați prin răzătoare etc ;
să nu uităm că exercițiile de cultură fizică pot fi efectuate și
iarna, dacă dorim ca primăvara să nu ne găsească cu silueta
compromisă.

Plimbările Zilnice, Ambianța Locuinței și Regimul Alimentar

PLIMBĂRILE ZILNICE, AMBIANȚA LOCUINȚEI ȘI REGIMUL ALIMENTAR


1. Plimbările zilnice.
2. Ambianța locuinței.
3. Regimul alimentar.


1. Plimbările zilnice.
Mișcarea activează circulația sanguină și ne ajută să
suportăm mai bine capriciile iernii, așa încît să nu
ezităm a face plimbări pe jos, chiar din momentul
cînd apar primii fulgi de zăpadă.
Plimbîndu-ne pe zăpadă, să nu uităm să folosim o
cremă antisolară, care să ne protejeze pielea.
La munte însă, unde practicăm sporturi de iarnă, vîntul
fiind mai intens vom folosi o cremă foarte grasă,
care să formeze o manta de protecție.


2. Ambianța locuinței.
Iarna nu trebuie să avem tendința de a nu părăsi locuința,
dar începînd din luna decembrie și pînă în luna martie
este bine să dormim cel puțin o oră în plus.
Camera în care lucrăm sau dormim trebuie bine aerisită.
Aerul camerei trebuie să aibă un anumit procent de umiditate,
deoarece în caz contrar pielea se poate deshidrata.


3. Regimul alimentar.
Opinia unor persoane potrivit cărora în sezonul de iarnă
trebuie să mîncăm mai mult pentru a ne proteja mai bine
de frig este greșită și ne poate cauza o îngrășare cu nimic
justificată.
Se impune deci ca tocmai iarna să ne controlăm mai des
greutatea, să căutăm să rezistăm tentațiilor ținînd seama
mai ales de faptul că alimentația este oricum mai bogată
în calorii.
Existînd desigur și o alimentație specifică de iarnă, care
ne va proteja de frig, fără însă a duce la îngrășare : friptura
la grătar, brînza slabă, fructele, morcovii dați prin răzătoare etc ;
să nu uităm că exercițiile de cultură fizică pot fi efectuate și
iarna, dacă dorim ca primăvara să nu ne găsească cu silueta
compromisă.

Poezia Povestea Magului Călător În Stele Partea-II-a de Mihai Eminescu

POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE

                        II


În munți ce puternici din codri s-ardici,
Giganți cu picioare de stînci de granit,
Cu fruntea trăsnită ei norii despică
Și vulturii-n creieri palate-și ridică
Ș-uimiți stau în soare privindu-l țintit.




Acolo prin ruini, prin stînci grămădite
E peștera neagră zăhastrului mag ;
Stejari prăvăliți peste rîuri cumplite
Și stanuri bătrîne cu mușchi coperite ;
Încet se cutremur copacii de fag.




Vuind furtunoasa-i și strașnica arpă
Trec vînturi și clatin pădurea de brad,
Prăval pietre mari din culmea cea stearpă,
Aruncă bucăți cu pomi și cu iarbă,
Ce-n urlea de rîuri se năruie, cad.



Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă
Și-i mînă cu glasul de tunet adînc,
Vuiește a vîntului arfă de-aramă
Și vulturu-n doliu copii și-i cheamă,
Prin nouri stele și-n àbis se sting.




Și grindini cu gheața cu ghemuri ca rodii
Se sparg de a stîncelor coaste de fier
Și-n ceruri se-ncurcă aurite zodii
Și dracii la rîuri adun licapodii
Și iarna mugește călare pe ger.



Deasupra-ăstui munte cu fruntea sterpită,
Deasupra de lume, deasupra de nori,
Stă magul ; privește furtuna pornită :
Deasupra lui, soare cu rază iubită,
Desupt, iarnă, ploaie, zăpadă, flori.




El cartea-și deschide, la ceruri privește
Și zodii descurcă în lungul lor mers.
E-o carte ce nimeni în veci n-o citește,
Cu semnele strîmbe întoarse-arabește :
Sunt legile-n semne din ăst univers.











Cu barba lui albă de vînt răscolită,
Aruncă pe lume el ochii lui suri
Și chiuie vîntul cu-aripa zburlită,
Adună și sparge o turmă cumplită
De nori ce aleargă trăsnind în păduri.




 Prin noaptea bătrînă, ursuză, voinică.
Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,
Feciorul de rege trecea fără frică -
Pe munte luncește o flacără mică
Cu raze ce taie-ntunericul larg.




În van la picioare-i fug rîuri spumate
Și stîncele rupte în cale-i s-ațin,
Nimic nu-i în stare s-oprească vodată :
Cu pasul lui singur prin rîuri înoată,
Se-ndreaptă spre țelul cel mic ți senin.




Stejarii cei rupți sunt podețe pe rîuri,
Lumine de fulger cărări îi arat,
Deși cerul lasă a vîntului frîuri
S-azvîrle toți norii de-a muntelui brîuri,
El trece la astrul ce luce curat.




Retras în sală mare de marmură trandafirie,
Încins în strălucitul și negrul lui talar,
Privirea lui o-nalță pe-a cerului cîmpie
Și cugetul lui zboară în lumi fără hotar.
Și gînd cu gînd se-mbină în lungă reverie,
Și buzele-i se mișcă c-un zîmbet blînd, amar.
Și sufletul îl împlu dorinți nemărginite,
Ca marea de adînce cu valur'le uimite.




Ce sufletu-i dorește se-ntreabă și nu știe,
Se uită-n stele,-n lună, ce ca un vis de-argint
Cu fața ei cea blondă lungi nourii sfîșie
Și visuri lungi gîndirea i-o-mbată și i-o mint.
Aripa unui înger el simte că-l mîngîie
Și neteda lui frunte o-atinge tremurînd -
Și gîtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză,
Cu el să zboare-n țara steloasă și întinsă.




,,Spun mite - zice singur - că orice om în lume
 Pe-a cerului nemargini el are-o blîndă stea,
Ce-a cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume,
Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea ;
De-aceea-ntreb gîndirea-mi ca să-mi răspund-anume
Din marea cea albastră, care e steaua mea ?
E-acel trandafir roșu, ce mut-duios-uimit
Lucește-un gînd de aur deasupra-mi în zenit ?




Un om se naște - un înger o stea din cer aprinde
Și pe pămînt coboară în corpul lui de lut,
Agîndurilor aripi în om el le întinde
Și pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.
O candelă a vieții, de cer steaua depinde
Și îmblă scriind soarta a omului născut.
cînd moare a lui suflet, aripele și-a-ntins
Și renturnînd în ceruri pe drum steaua a stins.




Dar ce e acea steauă ? E-o candelă aprinsă,
De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum ?
E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă
Ce cade scuturată de-a morții lung samum ?
Și dacă e o lume puternică, întinsă,
De viața mea-i legată viața unei lumi ?
Pe capul meu și-ntoarce destinurile sale,
Cînd mor ea cade stinsă-ntr-a caosului vale ?




De ce de-a mea viață o lume e legată,
De ce un înger palid din cer s-a coborît,
Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curată,
De ce-un geniu coboară în corpul cel urît,
De ce orice ființă din cer e condamnată
O viață să petreacă în scutece vîrît ?
Cine prescrie legea la orice înger blînd
Ca-n viața-i să coboare o dată pe pămînt ?''




Și murii netezi, rosii, de marmură curată
Lumina lunii blînde în salî o resfrîng.
Și aeru-mprejuru-i, lumina-i colorată,
Căci razele se-mbină, se turbură, se frîng,
Și-n dulcea atmosferă uimită, purpurată
S-aud glasuri ușoare ca arfe care plîng.
Dar nu-i sunet aievea... ci-a gîndurilor sale
Glas tremurat și dulce îi răspundea cu jale :




,,Cînd Dumnezeu creează de genuiri o ceată
Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun,
Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată
Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun,
Că cerul îl răscoală cu mintea turburată
Pîn' ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun ;
De-aceea-în om ce naște, din îngeri orișicare
Odată-n vecinicia-i coboară spre cercare.





Cînd sună-n viața lumii a miezenopții oră,
Atunci prin ceruri îmblă zîmbind amorul orb,
De îngeri suflete-albe văzîndu-l se coloră
Și ochii lor albaștri privirea lui o sorb:
Plecînd spre pămînt ochii ei timizi se-namoră
În pămîntești ființe cu fragedul lor corp,
Și prin a lumii vamă cobor bolnavii de-amor
În corpurile de-oameni ce-aștept venirea lor.






Dar pîn`ce corpu-n lume un înger îl cuprinde,
Deasupra vămii lumii pe luminoase căi
Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde -
Acolo el domnește, lăsînd a lumii văi.
Dar de viața-i lumească domina-n cer depinde:
De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi
Și lumile nestinse pe-a cerului cununi
Imperii sunt întinse a îngerilor buni.





Abia părăsesc unii a domei mari pilastri,
Abia părăsesc cerul și înfloritu-i cort,
Abia au vreme-a pierde puternicii lor astir.
Coboară-n lume află amorul lor că-i mort.
Atunci îl iau în brațe si luminînd albaștri
În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port-
Sunt îngeri blînzi și timizi, așa nevinovați
Încît în astă lume nu trebuiesc  cercați.





Aunui înger palid ursita pămîntească
Legată e de soarta corpului ce-l aleg.
Atărnă de viață domnia lor cerească:
Ce samănă în lume, în stele ei culeg;
Nefericiți adesea, ce-o soarte-mpărătească,
Un om ce-i născut mare în lume își aleg;
Un împărat puternic dar înfocat cînd moare:
O stea urieșască în caos se coboară.





Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi lucește
Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea,
Cînd cartea lumii mare Dumnezeu o citește
Se-mpiedică la cifra vieții-ți făr`să vrea.
În planu-eternității viața-ți greșală este,
De zile-ți nu este legat-o lume-a ta.
Genii beau vinu-uitării cînd se cobor din ceruri;
Deschise-ți-s, nebîndu-l, lumilor misteruri.





Greșeli de astea-n lume se-ntîmplă-adesea multe
Și-ncurcă-a veciniciei mult înțeleptul plan.
Găsești în lume oameni cu mințile oculte
Cari cunosc a lumii gîndire de titan;
Să știi însă că oamenii în veci nu vor s-asculte
Și-n basme au un nume:li zice năzdrăvan.
La gînduri uriașe a lor minte asudă,
Da`oamenii-i înconjor și nu vor să-i audă.





Deși rari și pușini-s, lumea nu va să-i vază,
Viața lor e luptă, cînd mor se duc neplînși.
Ei n-au avut la leagăn un blind înger de pază
Și-a lor ochi de durere sunt turbure, și stinși;
Dară deși blînzi îngeri nu-și varsă a lor raze
În sufletul lor, totuși ei mari îs și distinși,
Căci Dumnezeu în lume le tine loc de tată
Și  pune pe-a lor frunte gîndirea lui bogată.





Dar -  e un înger palid cu lungi aripi și negre,
În aste firi mărețe în veci e-namorat.
Păcat  numai c-amoru-i stinge sisteme-ntegre,
Întorsu lui omoară p-oricine l-a-ascultat,
Seducător trimite plăcerile alegre
Și de asculți cîntarea-i geniu-ți e sfărmat.
A celor trecătoare în mîna lui e soarte,
Frumosu-i ca nealții și numele-i e : Moarte!





De-aceea să n-asculți tu sublima lui cîntare,
Căci morți-s pe vecie acei ce o ascult,
În fiecare secol un alt amant el are
Și cel care-l iubește rămîne-n veci ocult.
Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.
De Domnul eu trimisu-s, căci te iubește mult,
Să scap a ta ființă de caosu-i imens -
Eu în glasul gîndirii-ți am pus acesta sens.





Că dincolo de groapă imperiu n-ai o lume,
De asta ție n-are de ce să-ți pară rău;
A geniului imperiu : gîndirea lui - anume ;
A sufletului spațiu e însuși el. Ca grîu
Vrei sămăna în ceruri  a gîndurilor sume
Și-atunci realizate vor fi, vor sta mereu.
Că-n lumea dinafară tu nu ai moștenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gîndire.



În astea mari nemargini unde gîndiri ca stele
Lin înfloresc, miriade s-amestecă, contrag ;
Zidite-n dome mîndre, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac
Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele
Și sun cîntări, ce vibră - se-ntunecă și tac ;
Astă nemărginire de gînd ce-i pusă-n tine
O lume e în lume și în vecie ține.



Cînd mintea va cuprinde viața ta lumească,
Cînd corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viața-ți sufletească
Și vei dura în spațiu-i stelos, nemărginit ;
Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit,
Cum toate-s el și dînsul în toate e cuprins,
Astfel tu vei fi mare ca gîndul tău întins.



De-astă viață mîndră de vrei să ai o știre,
Gîndește num-atuncea la visuri și la somn,
Ca mort e corpul rece în noapte, nesimțire,
Pe creațiuni bogate sufletul este domn ;
În oceàn de stele, prin sori, nemărginire,
El îmblă, risipește gîndurile prin somn ;
Deși nu sunt aievea aceste lumi solare,
El tot le vede, simte, le-aude și le are.



Cînd omul risipitu-i, un lut fără suflare,
Sufletul în afară rămîne surd și orb :
Un cîntec fără arpă, o rază fără soare,
Un murmur fără ape, e suflet fără corp,
Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare,
Aievea-i pentru dînsul. Cum picături ce sorb
Toate razele lumii într-un grăunte-uimit,
În el îs toate, dînsul e-n toate ce-a gîndit.''




Seraful își sfîșie vibrata-cugetare,
Gîndirea tace-asemeni în fiul de-mpărat,
Și galbenă ca gheață ruptă din nori răsare
Luna și trece moartă pe cortu-nnourat



Și cerul nori gîndește, nori mari de răzbunare,
Ce vor să biciuiască pămîntul răsculat
Și noaptea-înșiră ceasuri pe firu-i incolor
Ca rîul care-și mînă trecutu-n viitor.



Deodată vede că nori se despică
În două și cale îi fac printre ei.
Ajundu-i în culme, sub dînsul o clică
De vînturi s-alungă prin nouri și-și strică
Aripa de stînce, se clatin în văi.



Sub el vijelia cea neagră, turbată,
Cu caii de fulger cutreier nebuni
Și bate în vînturi, pe nori răsturnată,
Ea stîncile-ndoaie și grindină fată,
Amestecă lumea, frămîntă furtuni.



Deasupra-i pe bolta albastră, senină,
Cald soare lucește și îmblă cu drag.
Pe-a muntelui streșnă de stînci în ruină,
Pe-o stea provălită, cu cartea în mînă,
Adînc se gîndește puternicul mag.



-Părinte - el zice - și adănc i se-nchină,
Bătrînul meu tată aici m-a trimis.
-Venit-ai ? - bătrînul răspunde - suspină,
Pe fața lui trece zîmbirea senină,
C-o mînă el cartea cea veche a-nchis. -



Văzut-am din carte-mi că viața bătrînă
Curînd se sfîrșește - ș-asupra-ăstui gînd
Uitat-am eu lumea - durere străină
În suflet pătrunse, cu-aripi de lumină -
Și pîn' mă uitasem scăpă din pămînt



 Furtuna turbată... De mii de furtune
Ce-asupra pămîntului  îmblă zburînd,
Sunt cîteva cari de mult îs nebune,
De-aceea legate de pietre bătrîne
Le țin încuiate-ntr-a muntelui fund.



Și pîn` m-apucase de tatăl tău jele,
Bag seama că una din ele-a scăpat,
A rupt  cu aripa vo cîteva stele,
Trîntitu-le-a-n nouri și-n vînturi rebele
Și codrii mei vecinici i-a mai măturat.



Așteaptă, copile, să caut o vrajă
În carte... Să chem eu giganticul vînt,
Pe aripi să-i puie o mie de maje,
S-o lege de stînce, să-i  steie de strajă
În neagra-nchisoare în fund de pămînt...



Șoptește ; falnic furtuna o-nhață,
Aripile-i leagă - o bagă în stînci,
Acolo cu lanțuri o leagă de brațe ;
Cu-ncetul a cerului nori se desfață,
Încet se-ncrețesc peste văile-adînci.



- Copile, acuma pericol nu este -
Urmează-mi în munte, în salele-mi mari,
Acolo-mi vei spune de tatăl tău veste.
În viața-ne fost-am Pilad și Oreste -
El moare - și-n lume rămîn singur iar.



Nainte de moarte trimis-a pe tine,
Ca vieții-ți să dau eu bătrînul meu sfat
Și asta desigur făcut-a el bine :
Primejdii te-așteaptă și, fără de mine,
Se poate de ele că n-ai fi scăpat.



De-ai fi ca alți oameni, atuncea se poate
Ca soartea ta-n bine din rău aș schimba,
Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată.
A sorții stele de mine-s purtate,
Da` tu în tot cerul nu ai nici o stea.



De-aceea eu nu pot nimic pentru tine.
Scrisoarea-ți menită eu nu pot s-o schimb.
Ce e pot preface... Ce-n stele senine
Nu-i scris - eu nu pot ști. Sunt scrieri streine
Gîndite de Domnu-ntr-a sorilor nimb.


Dar pot să-ți arăt a pierzărilor cale,
Ca-n ea să n-aluneci, ca neademenit
De-un înger c-ochi verzi cu trăsurile pale,
Ce lumii aduce durere și jale
De moarte, de care adînc ești iubit.



El zice ș-alene coboară la vale,
La porți uriașe ce duc în spelunci.
De stînci prăbușite gigantici portale
Descuie și intră în mîndrele hale
De marmură neagră, întinse și lungi.



Pilastri de aur pe muri se coboară,
Pe jos sunt covoare țesute-n flori vii
Și stele în candeli dulci raze presară
Și aeru-i dulce ca-n noaptea de vară
Și razele-s calde și trandafirii.



Prin hala cea mare cu pasure line
Ei trec și prin bolte săpate-n granit
Ei intră-ntr-o sală cu miroase plină ;
A murilor marmuri lucind ebenine
Ca negre oglinde de tuci lustruit.



Bătrînul în urmă-i el poarta o-nchide.
Adînc întuneric i-nconjur-atunci -
Pe masa cea mare încet el aprinde
Potirul albastru viorelei cei blînde,
Ea-aruncă-n negru-aer raze, vinete dungi.



Pe-un tron, împăratul, de roșă mătasă
S-așază, se uită-n marmoreii muri,
Bătrînul alături pe-un scaun se lasă
Și flori răspîndesc adormite miroase
Ca mirosul proaspăt a verzii păduri.



Și razele-albastre prin sală aleargă.
Fantastic bătrînul s-ardică și blînd
În aer înalță puternica-i vargă.
Pe-oglindă cea neagră, profundă și largă
Încet-încet pare o umbră de-argint.



E vînat la față ca mărgăritarul,
Pe albii lui umeri aripi se desfac
Și luciu c-argintul îi este talarul ;
În mîna lui mică el ține păharul
Somniei... Pe frunte-i flori roșii de mac.



Cad pletele, blonde și lungi spice de-aur,
Închisă-n lungi gene privirea lui stă ;
O cupă cu versuri, cu cifre de maur
Ia-n mînă bătrînul - ca sîngele de taur,
Un vin roșu toarnă și regelui dă.



Văzînd umbra albă pe negrul părete,
Din tron împăratul genunchie uimit,
În vis umbra rîde - și lungile-i plete
Ca aurul blonde se las răschiete
Pe netezii umeri, pe albul ei gît.



- E somnul - bătrînu-n ureche îi spune -
O vorbă să nu spui, căci dacă nu taci,
Ca visul el piere - cu greu se supune
La magica-mi vorbă - las stele să sune,
Ca-n tabla cea neagră să-l prind. - Tu să faci



Ce-oi spune. O cupă pe margini cu aur
El ia și-n ea varsă cristalicul vin.
Stau în jurul cupei cu cifre de maur
Obscunse vrăji scrise...Ca sînge de taur
E vinul și totuși e clar ca rubin.



-Bea - zice - atunci somnul din muri se coboară
Și ochii-și sărută cu dulce surîs ;
Atunci tu grumazu-i cu brațu-nconjoară,
El aripa lui și-o ridică și zboară,
Te duce cu dînsul în lumea de vis.



Și junele bea și adoarme. Deodată,
Pe ochii buze calde și moi a simțit.
El brațul și-ntinde și-nlăntuie-ndată
A umbrei dulci umeri și netezi... Umflată
El simte aripa că-n sus a pornit



Pe umerii umbrei el fruntea și-o lasă
Și-aude suflarea-i cea caldă bătînd
Și dus el se simte în lumi luminoase,
Și corure sfinte, prin stele-auroase
Aude cum sună aripa de-argint.



El ochii-și deschide, deasupra lui vede
Doi ochi mari albaștri, adînci visători.
Alui fericire el mai că n-o crede,
El gura și-apasă pe blondele-i plete
Și fașa cea pală i-o mîngîie-n dor.



E beat de a visului lungă magie,
În brațe-i pe înger mai tare-a cuprins
Și umbra surîde, cu-aripa-l mîngîie
Și gura-și apleacă în dulce beție,
I-apasă pe buzele-i sărutu-i aprins.



- Vezi  tu - zice umbra - pe-a hăului vale :
Pămîntul cu munții-i ce fumegă stins,
Cu mări adormite ce murmură-n jale ;
Dorm populii, țări și cetățile sale.
Deasupră-ți, oceanul de stele întins.



Pămîntul departe-ntr-un punct s-a contrage,
Căci lumi de departe în puncte se schimb,
Dispar a pămînului viziune vage,
A stelelor țară curată se trage,
Aleargă, trăiește a aștrilor timp.



O stea, un imperiu întins e și mare,
Cu sute de țări și cu mii de ființi.
Cetățile mari răspîndite-s în soare,
Palate de-argint se ridic gînditoare
Și regii sunt îngeri cu aripi de-arginți.



Și sufletul liber privirea-i sînțită
O nalță pe stelnicul, marele plai :
O patrie nouă sublimă, iubită,
De cîntece plină din veacuri fugite -
Aici lumea-antică urmează-a ei trai.



Vezi steaua că munții și-ntoarse și marea
Îmblînd neclintită în vecinicu-i mers.
A anilor spaț`le destină un soare :
La una-i mai mic și la alta mai mare
Căci sorii scriu timpu-n acest univers.



Curînd vom ajunge pe steaua senină,
Pe care în ceriuri numesc-o a mea .
De visuri, de umbre, de cîntec e plină.
Curînd vom intra în cîmpia ei lină
Și-n urmă ; pămîntul rămîne - o stea.

Poezia Povestea Magului Călător În Stele Partea-II-a de Mihai Eminescu

POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE

                        II


În munți ce puternici din codri s-ardici,
Giganți cu picioare de stînci de granit,
Cu fruntea trăsnită ei norii despică
Și vulturii-n creieri palate-și ridică
Ș-uimiți stau în soare privindu-l țintit.




Acolo prin ruini, prin stînci grămădite
E peștera neagră zăhastrului mag ;
Stejari prăvăliți peste rîuri cumplite
Și stanuri bătrîne cu mușchi coperite ;
Încet se cutremur copacii de fag.




Vuind furtunoasa-i și strașnica arpă
Trec vînturi și clatin pădurea de brad,
Prăval pietre mari din culmea cea stearpă,
Aruncă bucăți cu pomi și cu iarbă,
Ce-n urlea de rîuri se năruie, cad.



Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă
Și-i mînă cu glasul de tunet adînc,
Vuiește a vîntului arfă de-aramă
Și vulturu-n doliu copii și-i cheamă,
Prin nouri stele și-n àbis se sting.




Și grindini cu gheața cu ghemuri ca rodii
Se sparg de a stîncelor coaste de fier
Și-n ceruri se-ncurcă aurite zodii
Și dracii la rîuri adun licapodii
Și iarna mugește călare pe ger.



Deasupra-ăstui munte cu fruntea sterpită,
Deasupra de lume, deasupra de nori,
Stă magul ; privește furtuna pornită :
Deasupra lui, soare cu rază iubită,
Desupt, iarnă, ploaie, zăpadă, flori.




El cartea-și deschide, la ceruri privește
Și zodii descurcă în lungul lor mers.
E-o carte ce nimeni în veci n-o citește,
Cu semnele strîmbe întoarse-arabește :
Sunt legile-n semne din ăst univers.











Cu barba lui albă de vînt răscolită,
Aruncă pe lume el ochii lui suri
Și chiuie vîntul cu-aripa zburlită,
Adună și sparge o turmă cumplită
De nori ce aleargă trăsnind în păduri.




 Prin noaptea bătrînă, ursuză, voinică.
Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,
Feciorul de rege trecea fără frică -
Pe munte luncește o flacără mică
Cu raze ce taie-ntunericul larg.




În van la picioare-i fug rîuri spumate
Și stîncele rupte în cale-i s-ațin,
Nimic nu-i în stare s-oprească vodată :
Cu pasul lui singur prin rîuri înoată,
Se-ndreaptă spre țelul cel mic ți senin.




Stejarii cei rupți sunt podețe pe rîuri,
Lumine de fulger cărări îi arat,
Deși cerul lasă a vîntului frîuri
S-azvîrle toți norii de-a muntelui brîuri,
El trece la astrul ce luce curat.




Retras în sală mare de marmură trandafirie,
Încins în strălucitul și negrul lui talar,
Privirea lui o-nalță pe-a cerului cîmpie
Și cugetul lui zboară în lumi fără hotar.
Și gînd cu gînd se-mbină în lungă reverie,
Și buzele-i se mișcă c-un zîmbet blînd, amar.
Și sufletul îl împlu dorinți nemărginite,
Ca marea de adînce cu valur'le uimite.




Ce sufletu-i dorește se-ntreabă și nu știe,
Se uită-n stele,-n lună, ce ca un vis de-argint
Cu fața ei cea blondă lungi nourii sfîșie
Și visuri lungi gîndirea i-o-mbată și i-o mint.
Aripa unui înger el simte că-l mîngîie
Și neteda lui frunte o-atinge tremurînd -
Și gîtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză,
Cu el să zboare-n țara steloasă și întinsă.




,,Spun mite - zice singur - că orice om în lume
 Pe-a cerului nemargini el are-o blîndă stea,
Ce-a cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume,
Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea ;
De-aceea-ntreb gîndirea-mi ca să-mi răspund-anume
Din marea cea albastră, care e steaua mea ?
E-acel trandafir roșu, ce mut-duios-uimit
Lucește-un gînd de aur deasupra-mi în zenit ?




Un om se naște - un înger o stea din cer aprinde
Și pe pămînt coboară în corpul lui de lut,
Agîndurilor aripi în om el le întinde
Și pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.
O candelă a vieții, de cer steaua depinde
Și îmblă scriind soarta a omului născut.
cînd moare a lui suflet, aripele și-a-ntins
Și renturnînd în ceruri pe drum steaua a stins.




Dar ce e acea steauă ? E-o candelă aprinsă,
De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum ?
E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă
Ce cade scuturată de-a morții lung samum ?
Și dacă e o lume puternică, întinsă,
De viața mea-i legată viața unei lumi ?
Pe capul meu și-ntoarce destinurile sale,
Cînd mor ea cade stinsă-ntr-a caosului vale ?




De ce de-a mea viață o lume e legată,
De ce un înger palid din cer s-a coborît,
Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curată,
De ce-un geniu coboară în corpul cel urît,
De ce orice ființă din cer e condamnată
O viață să petreacă în scutece vîrît ?
Cine prescrie legea la orice înger blînd
Ca-n viața-i să coboare o dată pe pămînt ?''




Și murii netezi, rosii, de marmură curată
Lumina lunii blînde în salî o resfrîng.
Și aeru-mprejuru-i, lumina-i colorată,
Căci razele se-mbină, se turbură, se frîng,
Și-n dulcea atmosferă uimită, purpurată
S-aud glasuri ușoare ca arfe care plîng.
Dar nu-i sunet aievea... ci-a gîndurilor sale
Glas tremurat și dulce îi răspundea cu jale :




,,Cînd Dumnezeu creează de genuiri o ceată
Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun,
Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată
Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun,
Că cerul îl răscoală cu mintea turburată
Pîn' ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun ;
De-aceea-în om ce naște, din îngeri orișicare
Odată-n vecinicia-i coboară spre cercare.





Cînd sună-n viața lumii a miezenopții oră,
Atunci prin ceruri îmblă zîmbind amorul orb,
De îngeri suflete-albe văzîndu-l se coloră
Și ochii lor albaștri privirea lui o sorb:
Plecînd spre pămînt ochii ei timizi se-namoră
În pămîntești ființe cu fragedul lor corp,
Și prin a lumii vamă cobor bolnavii de-amor
În corpurile de-oameni ce-aștept venirea lor.






Dar pîn`ce corpu-n lume un înger îl cuprinde,
Deasupra vămii lumii pe luminoase căi
Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde -
Acolo el domnește, lăsînd a lumii văi.
Dar de viața-i lumească domina-n cer depinde:
De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi
Și lumile nestinse pe-a cerului cununi
Imperii sunt întinse a îngerilor buni.





Abia părăsesc unii a domei mari pilastri,
Abia părăsesc cerul și înfloritu-i cort,
Abia au vreme-a pierde puternicii lor astir.
Coboară-n lume află amorul lor că-i mort.
Atunci îl iau în brațe si luminînd albaștri
În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port-
Sunt îngeri blînzi și timizi, așa nevinovați
Încît în astă lume nu trebuiesc  cercați.





Aunui înger palid ursita pămîntească
Legată e de soarta corpului ce-l aleg.
Atărnă de viață domnia lor cerească:
Ce samănă în lume, în stele ei culeg;
Nefericiți adesea, ce-o soarte-mpărătească,
Un om ce-i născut mare în lume își aleg;
Un împărat puternic dar înfocat cînd moare:
O stea urieșască în caos se coboară.





Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi lucește
Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea,
Cînd cartea lumii mare Dumnezeu o citește
Se-mpiedică la cifra vieții-ți făr`să vrea.
În planu-eternității viața-ți greșală este,
De zile-ți nu este legat-o lume-a ta.
Genii beau vinu-uitării cînd se cobor din ceruri;
Deschise-ți-s, nebîndu-l, lumilor misteruri.





Greșeli de astea-n lume se-ntîmplă-adesea multe
Și-ncurcă-a veciniciei mult înțeleptul plan.
Găsești în lume oameni cu mințile oculte
Cari cunosc a lumii gîndire de titan;
Să știi însă că oamenii în veci nu vor s-asculte
Și-n basme au un nume:li zice năzdrăvan.
La gînduri uriașe a lor minte asudă,
Da`oamenii-i înconjor și nu vor să-i audă.





Deși rari și pușini-s, lumea nu va să-i vază,
Viața lor e luptă, cînd mor se duc neplînși.
Ei n-au avut la leagăn un blind înger de pază
Și-a lor ochi de durere sunt turbure, și stinși;
Dară deși blînzi îngeri nu-și varsă a lor raze
În sufletul lor, totuși ei mari îs și distinși,
Căci Dumnezeu în lume le tine loc de tată
Și  pune pe-a lor frunte gîndirea lui bogată.





Dar -  e un înger palid cu lungi aripi și negre,
În aste firi mărețe în veci e-namorat.
Păcat  numai c-amoru-i stinge sisteme-ntegre,
Întorsu lui omoară p-oricine l-a-ascultat,
Seducător trimite plăcerile alegre
Și de asculți cîntarea-i geniu-ți e sfărmat.
A celor trecătoare în mîna lui e soarte,
Frumosu-i ca nealții și numele-i e : Moarte!





De-aceea să n-asculți tu sublima lui cîntare,
Căci morți-s pe vecie acei ce o ascult,
În fiecare secol un alt amant el are
Și cel care-l iubește rămîne-n veci ocult.
Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.
De Domnul eu trimisu-s, căci te iubește mult,
Să scap a ta ființă de caosu-i imens -
Eu în glasul gîndirii-ți am pus acesta sens.





Că dincolo de groapă imperiu n-ai o lume,
De asta ție n-are de ce să-ți pară rău;
A geniului imperiu : gîndirea lui - anume ;
A sufletului spațiu e însuși el. Ca grîu
Vrei sămăna în ceruri  a gîndurilor sume
Și-atunci realizate vor fi, vor sta mereu.
Că-n lumea dinafară tu nu ai moștenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gîndire.



În astea mari nemargini unde gîndiri ca stele
Lin înfloresc, miriade s-amestecă, contrag ;
Zidite-n dome mîndre, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac
Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele
Și sun cîntări, ce vibră - se-ntunecă și tac ;
Astă nemărginire de gînd ce-i pusă-n tine
O lume e în lume și în vecie ține.



Cînd mintea va cuprinde viața ta lumească,
Cînd corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viața-ți sufletească
Și vei dura în spațiu-i stelos, nemărginit ;
Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit,
Cum toate-s el și dînsul în toate e cuprins,
Astfel tu vei fi mare ca gîndul tău întins.



De-astă viață mîndră de vrei să ai o știre,
Gîndește num-atuncea la visuri și la somn,
Ca mort e corpul rece în noapte, nesimțire,
Pe creațiuni bogate sufletul este domn ;
În oceàn de stele, prin sori, nemărginire,
El îmblă, risipește gîndurile prin somn ;
Deși nu sunt aievea aceste lumi solare,
El tot le vede, simte, le-aude și le are.



Cînd omul risipitu-i, un lut fără suflare,
Sufletul în afară rămîne surd și orb :
Un cîntec fără arpă, o rază fără soare,
Un murmur fără ape, e suflet fără corp,
Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare,
Aievea-i pentru dînsul. Cum picături ce sorb
Toate razele lumii într-un grăunte-uimit,
În el îs toate, dînsul e-n toate ce-a gîndit.''




Seraful își sfîșie vibrata-cugetare,
Gîndirea tace-asemeni în fiul de-mpărat,
Și galbenă ca gheață ruptă din nori răsare
Luna și trece moartă pe cortu-nnourat



Și cerul nori gîndește, nori mari de răzbunare,
Ce vor să biciuiască pămîntul răsculat
Și noaptea-înșiră ceasuri pe firu-i incolor
Ca rîul care-și mînă trecutu-n viitor.



Deodată vede că nori se despică
În două și cale îi fac printre ei.
Ajundu-i în culme, sub dînsul o clică
De vînturi s-alungă prin nouri și-și strică
Aripa de stînce, se clatin în văi.



Sub el vijelia cea neagră, turbată,
Cu caii de fulger cutreier nebuni
Și bate în vînturi, pe nori răsturnată,
Ea stîncile-ndoaie și grindină fată,
Amestecă lumea, frămîntă furtuni.



Deasupra-i pe bolta albastră, senină,
Cald soare lucește și îmblă cu drag.
Pe-a muntelui streșnă de stînci în ruină,
Pe-o stea provălită, cu cartea în mînă,
Adînc se gîndește puternicul mag.



-Părinte - el zice - și adănc i se-nchină,
Bătrînul meu tată aici m-a trimis.
-Venit-ai ? - bătrînul răspunde - suspină,
Pe fața lui trece zîmbirea senină,
C-o mînă el cartea cea veche a-nchis. -



Văzut-am din carte-mi că viața bătrînă
Curînd se sfîrșește - ș-asupra-ăstui gînd
Uitat-am eu lumea - durere străină
În suflet pătrunse, cu-aripi de lumină -
Și pîn' mă uitasem scăpă din pămînt



 Furtuna turbată... De mii de furtune
Ce-asupra pămîntului  îmblă zburînd,
Sunt cîteva cari de mult îs nebune,
De-aceea legate de pietre bătrîne
Le țin încuiate-ntr-a muntelui fund.



Și pîn` m-apucase de tatăl tău jele,
Bag seama că una din ele-a scăpat,
A rupt  cu aripa vo cîteva stele,
Trîntitu-le-a-n nouri și-n vînturi rebele
Și codrii mei vecinici i-a mai măturat.



Așteaptă, copile, să caut o vrajă
În carte... Să chem eu giganticul vînt,
Pe aripi să-i puie o mie de maje,
S-o lege de stînce, să-i  steie de strajă
În neagra-nchisoare în fund de pămînt...



Șoptește ; falnic furtuna o-nhață,
Aripile-i leagă - o bagă în stînci,
Acolo cu lanțuri o leagă de brațe ;
Cu-ncetul a cerului nori se desfață,
Încet se-ncrețesc peste văile-adînci.



- Copile, acuma pericol nu este -
Urmează-mi în munte, în salele-mi mari,
Acolo-mi vei spune de tatăl tău veste.
În viața-ne fost-am Pilad și Oreste -
El moare - și-n lume rămîn singur iar.



Nainte de moarte trimis-a pe tine,
Ca vieții-ți să dau eu bătrînul meu sfat
Și asta desigur făcut-a el bine :
Primejdii te-așteaptă și, fără de mine,
Se poate de ele că n-ai fi scăpat.



De-ai fi ca alți oameni, atuncea se poate
Ca soartea ta-n bine din rău aș schimba,
Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată.
A sorții stele de mine-s purtate,
Da` tu în tot cerul nu ai nici o stea.



De-aceea eu nu pot nimic pentru tine.
Scrisoarea-ți menită eu nu pot s-o schimb.
Ce e pot preface... Ce-n stele senine
Nu-i scris - eu nu pot ști. Sunt scrieri streine
Gîndite de Domnu-ntr-a sorilor nimb.


Dar pot să-ți arăt a pierzărilor cale,
Ca-n ea să n-aluneci, ca neademenit
De-un înger c-ochi verzi cu trăsurile pale,
Ce lumii aduce durere și jale
De moarte, de care adînc ești iubit.



El zice ș-alene coboară la vale,
La porți uriașe ce duc în spelunci.
De stînci prăbușite gigantici portale
Descuie și intră în mîndrele hale
De marmură neagră, întinse și lungi.



Pilastri de aur pe muri se coboară,
Pe jos sunt covoare țesute-n flori vii
Și stele în candeli dulci raze presară
Și aeru-i dulce ca-n noaptea de vară
Și razele-s calde și trandafirii.



Prin hala cea mare cu pasure line
Ei trec și prin bolte săpate-n granit
Ei intră-ntr-o sală cu miroase plină ;
A murilor marmuri lucind ebenine
Ca negre oglinde de tuci lustruit.



Bătrînul în urmă-i el poarta o-nchide.
Adînc întuneric i-nconjur-atunci -
Pe masa cea mare încet el aprinde
Potirul albastru viorelei cei blînde,
Ea-aruncă-n negru-aer raze, vinete dungi.



Pe-un tron, împăratul, de roșă mătasă
S-așază, se uită-n marmoreii muri,
Bătrînul alături pe-un scaun se lasă
Și flori răspîndesc adormite miroase
Ca mirosul proaspăt a verzii păduri.



Și razele-albastre prin sală aleargă.
Fantastic bătrînul s-ardică și blînd
În aer înalță puternica-i vargă.
Pe-oglindă cea neagră, profundă și largă
Încet-încet pare o umbră de-argint.



E vînat la față ca mărgăritarul,
Pe albii lui umeri aripi se desfac
Și luciu c-argintul îi este talarul ;
În mîna lui mică el ține păharul
Somniei... Pe frunte-i flori roșii de mac.



Cad pletele, blonde și lungi spice de-aur,
Închisă-n lungi gene privirea lui stă ;
O cupă cu versuri, cu cifre de maur
Ia-n mînă bătrînul - ca sîngele de taur,
Un vin roșu toarnă și regelui dă.



Văzînd umbra albă pe negrul părete,
Din tron împăratul genunchie uimit,
În vis umbra rîde - și lungile-i plete
Ca aurul blonde se las răschiete
Pe netezii umeri, pe albul ei gît.



- E somnul - bătrînu-n ureche îi spune -
O vorbă să nu spui, căci dacă nu taci,
Ca visul el piere - cu greu se supune
La magica-mi vorbă - las stele să sune,
Ca-n tabla cea neagră să-l prind. - Tu să faci



Ce-oi spune. O cupă pe margini cu aur
El ia și-n ea varsă cristalicul vin.
Stau în jurul cupei cu cifre de maur
Obscunse vrăji scrise...Ca sînge de taur
E vinul și totuși e clar ca rubin.



-Bea - zice - atunci somnul din muri se coboară
Și ochii-și sărută cu dulce surîs ;
Atunci tu grumazu-i cu brațu-nconjoară,
El aripa lui și-o ridică și zboară,
Te duce cu dînsul în lumea de vis.



Și junele bea și adoarme. Deodată,
Pe ochii buze calde și moi a simțit.
El brațul și-ntinde și-nlăntuie-ndată
A umbrei dulci umeri și netezi... Umflată
El simte aripa că-n sus a pornit



Pe umerii umbrei el fruntea și-o lasă
Și-aude suflarea-i cea caldă bătînd
Și dus el se simte în lumi luminoase,
Și corure sfinte, prin stele-auroase
Aude cum sună aripa de-argint.



El ochii-și deschide, deasupra lui vede
Doi ochi mari albaștri, adînci visători.
Alui fericire el mai că n-o crede,
El gura și-apasă pe blondele-i plete
Și fașa cea pală i-o mîngîie-n dor.



E beat de a visului lungă magie,
În brațe-i pe înger mai tare-a cuprins
Și umbra surîde, cu-aripa-l mîngîie
Și gura-și apleacă în dulce beție,
I-apasă pe buzele-i sărutu-i aprins.



- Vezi  tu - zice umbra - pe-a hăului vale :
Pămîntul cu munții-i ce fumegă stins,
Cu mări adormite ce murmură-n jale ;
Dorm populii, țări și cetățile sale.
Deasupră-ți, oceanul de stele întins.



Pămîntul departe-ntr-un punct s-a contrage,
Căci lumi de departe în puncte se schimb,
Dispar a pămînului viziune vage,
A stelelor țară curată se trage,
Aleargă, trăiește a aștrilor timp.



O stea, un imperiu întins e și mare,
Cu sute de țări și cu mii de ființi.
Cetățile mari răspîndite-s în soare,
Palate de-argint se ridic gînditoare
Și regii sunt îngeri cu aripi de-arginți.



Și sufletul liber privirea-i sînțită
O nalță pe stelnicul, marele plai :
O patrie nouă sublimă, iubită,
De cîntece plină din veacuri fugite -
Aici lumea-antică urmează-a ei trai.



Vezi steaua că munții și-ntoarse și marea
Îmblînd neclintită în vecinicu-i mers.
A anilor spaț`le destină un soare :
La una-i mai mic și la alta mai mare
Căci sorii scriu timpu-n acest univers.



Curînd vom ajunge pe steaua senină,
Pe care în ceriuri numesc-o a mea .
De visuri, de umbre, de cîntec e plină.
Curînd vom intra în cîmpia ei lină
Și-n urmă ; pămîntul rămîne - o stea.