Poezia În Miezul Iernii de Vasile Alecsandri

MIEZUL IERNII

( D-REI LYVIA MAIORESCU )


Vine de la munte iarna la cîmpie
Aducînd în poale zile de urgie.
Vie !
Eu sub lampă fac
Visuri de pe plac,
Și luîndu-mi oaspe dulce primăvară,
Rîdem de stihia care plînge-afară.




Iese-n calea iernii ca la o mireasă
Crivățul, fiorii, corbii, pîlca deasă.
Iasă ! Eu cu gîndul plec
Și ferice trec
Prin poiene-n floare, prin păduri umbroase,
Unde mii de glasuri cînt-armonioase.




Bate la fereastră iarna degerată.
Fruntea ei de sloiuri este încărcată.
Bată !
Eu îi zic : drum bun !
Și în sobă pun
Trei bucăți de frasin care ard cu pară,
Povestind de lumea veche, legendară.




Zboară pe-ntuneric umbre-ngrozitoare,
Cîrd de lupi în goană, stol întins de cioare.
Zboare !
Eu la foc privesc
Și mă-nveselesc,
Căci din depărtare văd sosind în țară
Paseri călătoare, oaspeții de vară.




Ninge ! vînt de moarte suflă să atingă
Flacăra vieții și din zbor să-o stingă.
Ningă !
Eu văd răsărind,
Eu văd înflărind
Iarba pe cîmpie, razele la soare
Și la umbra luncii albe lăcrimioare.




Joacă hora tristă lupii din răstoace,
Vulpele codane, urșii cu cojoace.
Joace !
Eu văd prin scîntei,
Văd cu ochii mei
Goale salamadre prinse-n horă vie
Ce la glas de grieri saltă-n veselie.




Sună-ntreg văzduhul de răcniri nebune.
Miezul nopții cheamă morții să ș-adune.
Sune !
Lampa eu mi-o sting.
Gîndurile-mi strîng
Și pe-o pernă moale cad în aromire
Și mă primblu-n lumea cea de nălucire !


Mircești 1882