Poezia Margărita de Vasile Alecsandri

MARGĂRITA



Margărita de la rai
A venit în zi de mai,
Lumea-ntreagă s-o admire,
Ea de sus a pogorît
Ca un oaspe mult iubit,
Ca a ceriului zîmbire.




Unii zic că-i îngerel,
Alții că-i fluturel,
Toți, că-i o minune rară.
Eu, bunicul ei bătrîn,
Cînd o văd, în al meu sîn
Rîde dulcea primăvară.




Și precum pe-un vechi stejar
Frunzele-n april răsar
Pline de cîntări voioase,
Naște-n sufletu-mi răpit
Corul scump rentinerit
De-amintiri armonioase.




Margărita-n calea ei
A călcat pe curcubei
Ș-a scăldat, surîzătoare,
Ochii săi în flori de in,
Fața-n albul unui crin,
Păru-n razele de soare.




Și, pășind pe verde șes,
Cu gurița-i a cules
O căpșună rozalie,
Și din aerul curat
Cu răsuflul a furat
Dulce glas de ciocîrlie.




Trece noapte, trece zi !...
În curînd ne vom trezi
Cu-o frumoasă fată mare,
Printre fete strălucind
Și prin lume răspîndind
O neînvinsă fărmecare.




La ivirea sa pe loc,
Facînd visuri de noroc,
Multe inimi au să bată.
Multe lacrimi de dor,
Multe versuri de amor
A să-nspire mîndră fată.




Iar părinții săi iubiți
Fi-vor mîndri, fericiți
De-a ei tînără splendoare,
Precum cerul e de ziori,
Ca pămîntul de-a lui flori
Și ca ziua de-al ei soare.


8 mai 1879