Poezia Zilele Babii ( Baladă ) de Vasile Alecsandri

ZILELE BABII

( BALADĂ )

1.


Cît au fost iarna de lungă
Au ținut soarele strîns
Sub al ei cojoc încins,
Crivățul să nu-l ajungă,
Nici să fie-n față nins.



Iară sora ei mezină,
Dochia, l-au îndrăgit
Și la rîndu-i a vrăjit
Să atragă-a lui lumină
Lîngă sînul ei zbîrcit.



Și sub cortul ei de gheață
Unde tremură mereu
Ține-acum odorul său,
Dulcele izvor de viață,
Zîmbetul lui Dumnezeu.



Îl sărută, îl dismeardă
Ziua, noaptea, nencetat,
Ca pe-un mire descîntat,
Și se teme să nu-l peardă
De la ochiu-i degerat.




Bietul soare-n fărmecare
Perde lustru-i aurit
Sub răsuflu ei cumplit.
El pe lume nu mai are
Nici apus, nici răsărit.



Iar în lipsa lui, pămîntul
Zace-n triste amorțiri,
Bîntuit de vijăliri,
Căci ferească Domnul sfîntul
De-ale Babelor iubiri !




La răsuflul lor deodată
Tot ce-i verde, înflorit,
Cade, moare vestezit.
Turba lor e nempăcată,
Dorul lor neîmblînzit.




Ele știu să-ncurce firul
Feți-frumoșilor, pe plac.
Știu să schimbe pentru leac
Chiar în brustur trandafirul
Și stiglețu-n liliac...


2.

Iată, mări însă iată
Că-ntr-o zi, spre răsărit,
Mîndrul soare au zărit
O frumoasă, vie fată
Pe un plai reînverzit.




Era dulcea Primăvară,
Rumioară ca un frag,
Scump odor și lumei drag,
Care-acum ieșise-afară
Dinlăuntrul unui fag.




Brîndușică zîmbitoare
Și cu mersul leganat
Pe sub ceriu-nseninat,
Ea părea așteptătoare
De un mire mult visat,



Căci pe inima-i fecioară
Purta-n sînu-i mii de flori,
Ș-adăsta-n ferbinți fiori
Să închine-a ei comoară
Împăratului din ziori.




Cum o vede, se aprinde
Soarele rentinerit.
Zboară-n ceriul părăsit
Și cu razele-i cuprinde
Tînărul odor iubit.




Pe loc, omul renviază,
Apa curge șopotind,
Cuibul rîde, ciripind,
Lumea se desmormîntează
Și renaște înflorind.




Iară Baba prin răstoace
Ca o ciumă alergînd,
Vaietîndu-se, plîngînd,
Scutură-ale ei cojoace
Cînd în ploaie, cînd ningînd.




În bordei, în casă,-n șatră
Ea pătrunde șuierînd,
Inimele-nfiorînd.
Spulberă cenușa-n vatră,
Apoi iese-n cîmp urlînd.


3.


Ea furtunele stîrnește,
Întinzînd pe cîmpul gol
Al troienilor nămol.
Prin văzduh o cîrîiește
De corbi negri negrul stol.




Ea din fugă se anină
De sărmanii călători
Înghețați, rătăcitori.
Smulge tufe din tulpină
Și le-azvîrle pînă-n nori.



Ea pe vite le chircește
Și grăunentele de an
Încolțit îl seacă-n lan,
Și cocorii rătăcește
Pe cerescul ocean.




Nouă nopți și nouă zile
Din suspin ea nește vînt
Și blăstemuri din cuvînt,
Vrînd pe orișice copile
Să le-ascundă sub pămînt.




Lumea tremură și zice :
,,Babă, strechie de dor !
Duce-te-ai într-un picior
Valvîrtej de pe aice
Pînă-n iadul arzător !




Duce-te-ai în cale oarbă
Alungată de-un cocoș
Pînă-n fund la Mărul-Rpș,
Și pămîntul să te soarbă
Fără giulgiu, fără coș !”




Baba cată sus, la soare,
Ea îl vede zîmbitor
Lîngă scumpul lui odor.
Țipă, cade-n loc și moare
Pîn' la anul viitor !...




Veselie, renviere !
Mugurii se dezvelesc.
Gîndăceii se ivesc.
Roiuri-adună miere,
Inimile se pîndesc !



15 ianuarie 1882