Poezia Povestea Magului Călător În Stele Partea-II-a de Mihai Eminescu

POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE

                        II


În munți ce puternici din codri s-ardici,
Giganți cu picioare de stînci de granit,
Cu fruntea trăsnită ei norii despică
Și vulturii-n creieri palate-și ridică
Ș-uimiți stau în soare privindu-l țintit.




Acolo prin ruini, prin stînci grămădite
E peștera neagră zăhastrului mag ;
Stejari prăvăliți peste rîuri cumplite
Și stanuri bătrîne cu mușchi coperite ;
Încet se cutremur copacii de fag.




Vuind furtunoasa-i și strașnica arpă
Trec vînturi și clatin pădurea de brad,
Prăval pietre mari din culmea cea stearpă,
Aruncă bucăți cu pomi și cu iarbă,
Ce-n urlea de rîuri se năruie, cad.



Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă
Și-i mînă cu glasul de tunet adînc,
Vuiește a vîntului arfă de-aramă
Și vulturu-n doliu copii și-i cheamă,
Prin nouri stele și-n àbis se sting.




Și grindini cu gheața cu ghemuri ca rodii
Se sparg de a stîncelor coaste de fier
Și-n ceruri se-ncurcă aurite zodii
Și dracii la rîuri adun licapodii
Și iarna mugește călare pe ger.



Deasupra-ăstui munte cu fruntea sterpită,
Deasupra de lume, deasupra de nori,
Stă magul ; privește furtuna pornită :
Deasupra lui, soare cu rază iubită,
Desupt, iarnă, ploaie, zăpadă, flori.




El cartea-și deschide, la ceruri privește
Și zodii descurcă în lungul lor mers.
E-o carte ce nimeni în veci n-o citește,
Cu semnele strîmbe întoarse-arabește :
Sunt legile-n semne din ăst univers.











Cu barba lui albă de vînt răscolită,
Aruncă pe lume el ochii lui suri
Și chiuie vîntul cu-aripa zburlită,
Adună și sparge o turmă cumplită
De nori ce aleargă trăsnind în păduri.




 Prin noaptea bătrînă, ursuză, voinică.
Prin nori ce se clatin, se luptă, se sparg,
Feciorul de rege trecea fără frică -
Pe munte luncește o flacără mică
Cu raze ce taie-ntunericul larg.




În van la picioare-i fug rîuri spumate
Și stîncele rupte în cale-i s-ațin,
Nimic nu-i în stare s-oprească vodată :
Cu pasul lui singur prin rîuri înoată,
Se-ndreaptă spre țelul cel mic ți senin.




Stejarii cei rupți sunt podețe pe rîuri,
Lumine de fulger cărări îi arat,
Deși cerul lasă a vîntului frîuri
S-azvîrle toți norii de-a muntelui brîuri,
El trece la astrul ce luce curat.




Retras în sală mare de marmură trandafirie,
Încins în strălucitul și negrul lui talar,
Privirea lui o-nalță pe-a cerului cîmpie
Și cugetul lui zboară în lumi fără hotar.
Și gînd cu gînd se-mbină în lungă reverie,
Și buzele-i se mișcă c-un zîmbet blînd, amar.
Și sufletul îl împlu dorinți nemărginite,
Ca marea de adînce cu valur'le uimite.




Ce sufletu-i dorește se-ntreabă și nu știe,
Se uită-n stele,-n lună, ce ca un vis de-argint
Cu fața ei cea blondă lungi nourii sfîșie
Și visuri lungi gîndirea i-o-mbată și i-o mint.
Aripa unui înger el simte că-l mîngîie
Și neteda lui frunte o-atinge tremurînd -
Și gîtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprinză,
Cu el să zboare-n țara steloasă și întinsă.




,,Spun mite - zice singur - că orice om în lume
 Pe-a cerului nemargini el are-o blîndă stea,
Ce-a cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume,
Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea ;
De-aceea-ntreb gîndirea-mi ca să-mi răspund-anume
Din marea cea albastră, care e steaua mea ?
E-acel trandafir roșu, ce mut-duios-uimit
Lucește-un gînd de aur deasupra-mi în zenit ?




Un om se naște - un înger o stea din cer aprinde
Și pe pămînt coboară în corpul lui de lut,
Agîndurilor aripi în om el le întinde
Și pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.
O candelă a vieții, de cer steaua depinde
Și îmblă scriind soarta a omului născut.
cînd moare a lui suflet, aripele și-a-ntins
Și renturnînd în ceruri pe drum steaua a stins.




Dar ce e acea steauă ? E-o candelă aprinsă,
De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum ?
E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă
Ce cade scuturată de-a morții lung samum ?
Și dacă e o lume puternică, întinsă,
De viața mea-i legată viața unei lumi ?
Pe capul meu și-ntoarce destinurile sale,
Cînd mor ea cade stinsă-ntr-a caosului vale ?




De ce de-a mea viață o lume e legată,
De ce un înger palid din cer s-a coborît,
Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curată,
De ce-un geniu coboară în corpul cel urît,
De ce orice ființă din cer e condamnată
O viață să petreacă în scutece vîrît ?
Cine prescrie legea la orice înger blînd
Ca-n viața-i să coboare o dată pe pămînt ?''




Și murii netezi, rosii, de marmură curată
Lumina lunii blînde în salî o resfrîng.
Și aeru-mprejuru-i, lumina-i colorată,
Căci razele se-mbină, se turbură, se frîng,
Și-n dulcea atmosferă uimită, purpurată
S-aud glasuri ușoare ca arfe care plîng.
Dar nu-i sunet aievea... ci-a gîndurilor sale
Glas tremurat și dulce îi răspundea cu jale :




,,Cînd Dumnezeu creează de genuiri o ceată
Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun,
Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată
Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun,
Că cerul îl răscoală cu mintea turburată
Pîn' ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun ;
De-aceea-în om ce naște, din îngeri orișicare
Odată-n vecinicia-i coboară spre cercare.





Cînd sună-n viața lumii a miezenopții oră,
Atunci prin ceruri îmblă zîmbind amorul orb,
De îngeri suflete-albe văzîndu-l se coloră
Și ochii lor albaștri privirea lui o sorb:
Plecînd spre pămînt ochii ei timizi se-namoră
În pămîntești ființe cu fragedul lor corp,
Și prin a lumii vamă cobor bolnavii de-amor
În corpurile de-oameni ce-aștept venirea lor.






Dar pîn`ce corpu-n lume un înger îl cuprinde,
Deasupra vămii lumii pe luminoase căi
Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde -
Acolo el domnește, lăsînd a lumii văi.
Dar de viața-i lumească domina-n cer depinde:
De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi
Și lumile nestinse pe-a cerului cununi
Imperii sunt întinse a îngerilor buni.





Abia părăsesc unii a domei mari pilastri,
Abia părăsesc cerul și înfloritu-i cort,
Abia au vreme-a pierde puternicii lor astir.
Coboară-n lume află amorul lor că-i mort.
Atunci îl iau în brațe si luminînd albaștri
În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port-
Sunt îngeri blînzi și timizi, așa nevinovați
Încît în astă lume nu trebuiesc  cercați.





Aunui înger palid ursita pămîntească
Legată e de soarta corpului ce-l aleg.
Atărnă de viață domnia lor cerească:
Ce samănă în lume, în stele ei culeg;
Nefericiți adesea, ce-o soarte-mpărătească,
Un om ce-i născut mare în lume își aleg;
Un împărat puternic dar înfocat cînd moare:
O stea urieșască în caos se coboară.





Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi lucește
Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea,
Cînd cartea lumii mare Dumnezeu o citește
Se-mpiedică la cifra vieții-ți făr`să vrea.
În planu-eternității viața-ți greșală este,
De zile-ți nu este legat-o lume-a ta.
Genii beau vinu-uitării cînd se cobor din ceruri;
Deschise-ți-s, nebîndu-l, lumilor misteruri.





Greșeli de astea-n lume se-ntîmplă-adesea multe
Și-ncurcă-a veciniciei mult înțeleptul plan.
Găsești în lume oameni cu mințile oculte
Cari cunosc a lumii gîndire de titan;
Să știi însă că oamenii în veci nu vor s-asculte
Și-n basme au un nume:li zice năzdrăvan.
La gînduri uriașe a lor minte asudă,
Da`oamenii-i înconjor și nu vor să-i audă.





Deși rari și pușini-s, lumea nu va să-i vază,
Viața lor e luptă, cînd mor se duc neplînși.
Ei n-au avut la leagăn un blind înger de pază
Și-a lor ochi de durere sunt turbure, și stinși;
Dară deși blînzi îngeri nu-și varsă a lor raze
În sufletul lor, totuși ei mari îs și distinși,
Căci Dumnezeu în lume le tine loc de tată
Și  pune pe-a lor frunte gîndirea lui bogată.





Dar -  e un înger palid cu lungi aripi și negre,
În aste firi mărețe în veci e-namorat.
Păcat  numai c-amoru-i stinge sisteme-ntegre,
Întorsu lui omoară p-oricine l-a-ascultat,
Seducător trimite plăcerile alegre
Și de asculți cîntarea-i geniu-ți e sfărmat.
A celor trecătoare în mîna lui e soarte,
Frumosu-i ca nealții și numele-i e : Moarte!





De-aceea să n-asculți tu sublima lui cîntare,
Căci morți-s pe vecie acei ce o ascult,
În fiecare secol un alt amant el are
Și cel care-l iubește rămîne-n veci ocult.
Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.
De Domnul eu trimisu-s, căci te iubește mult,
Să scap a ta ființă de caosu-i imens -
Eu în glasul gîndirii-ți am pus acesta sens.





Că dincolo de groapă imperiu n-ai o lume,
De asta ție n-are de ce să-ți pară rău;
A geniului imperiu : gîndirea lui - anume ;
A sufletului spațiu e însuși el. Ca grîu
Vrei sămăna în ceruri  a gîndurilor sume
Și-atunci realizate vor fi, vor sta mereu.
Că-n lumea dinafară tu nu ai moștenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gîndire.



În astea mari nemargini unde gîndiri ca stele
Lin înfloresc, miriade s-amestecă, contrag ;
Zidite-n dome mîndre, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac
Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele
Și sun cîntări, ce vibră - se-ntunecă și tac ;
Astă nemărginire de gînd ce-i pusă-n tine
O lume e în lume și în vecie ține.



Cînd mintea va cuprinde viața ta lumească,
Cînd corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viața-ți sufletească
Și vei dura în spațiu-i stelos, nemărginit ;
Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit,
Cum toate-s el și dînsul în toate e cuprins,
Astfel tu vei fi mare ca gîndul tău întins.



De-astă viață mîndră de vrei să ai o știre,
Gîndește num-atuncea la visuri și la somn,
Ca mort e corpul rece în noapte, nesimțire,
Pe creațiuni bogate sufletul este domn ;
În oceàn de stele, prin sori, nemărginire,
El îmblă, risipește gîndurile prin somn ;
Deși nu sunt aievea aceste lumi solare,
El tot le vede, simte, le-aude și le are.



Cînd omul risipitu-i, un lut fără suflare,
Sufletul în afară rămîne surd și orb :
Un cîntec fără arpă, o rază fără soare,
Un murmur fără ape, e suflet fără corp,
Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare,
Aievea-i pentru dînsul. Cum picături ce sorb
Toate razele lumii într-un grăunte-uimit,
În el îs toate, dînsul e-n toate ce-a gîndit.''




Seraful își sfîșie vibrata-cugetare,
Gîndirea tace-asemeni în fiul de-mpărat,
Și galbenă ca gheață ruptă din nori răsare
Luna și trece moartă pe cortu-nnourat



Și cerul nori gîndește, nori mari de răzbunare,
Ce vor să biciuiască pămîntul răsculat
Și noaptea-înșiră ceasuri pe firu-i incolor
Ca rîul care-și mînă trecutu-n viitor.



Deodată vede că nori se despică
În două și cale îi fac printre ei.
Ajundu-i în culme, sub dînsul o clică
De vînturi s-alungă prin nouri și-și strică
Aripa de stînce, se clatin în văi.



Sub el vijelia cea neagră, turbată,
Cu caii de fulger cutreier nebuni
Și bate în vînturi, pe nori răsturnată,
Ea stîncile-ndoaie și grindină fată,
Amestecă lumea, frămîntă furtuni.



Deasupra-i pe bolta albastră, senină,
Cald soare lucește și îmblă cu drag.
Pe-a muntelui streșnă de stînci în ruină,
Pe-o stea provălită, cu cartea în mînă,
Adînc se gîndește puternicul mag.



-Părinte - el zice - și adănc i se-nchină,
Bătrînul meu tată aici m-a trimis.
-Venit-ai ? - bătrînul răspunde - suspină,
Pe fața lui trece zîmbirea senină,
C-o mînă el cartea cea veche a-nchis. -



Văzut-am din carte-mi că viața bătrînă
Curînd se sfîrșește - ș-asupra-ăstui gînd
Uitat-am eu lumea - durere străină
În suflet pătrunse, cu-aripi de lumină -
Și pîn' mă uitasem scăpă din pămînt



 Furtuna turbată... De mii de furtune
Ce-asupra pămîntului  îmblă zburînd,
Sunt cîteva cari de mult îs nebune,
De-aceea legate de pietre bătrîne
Le țin încuiate-ntr-a muntelui fund.



Și pîn` m-apucase de tatăl tău jele,
Bag seama că una din ele-a scăpat,
A rupt  cu aripa vo cîteva stele,
Trîntitu-le-a-n nouri și-n vînturi rebele
Și codrii mei vecinici i-a mai măturat.



Așteaptă, copile, să caut o vrajă
În carte... Să chem eu giganticul vînt,
Pe aripi să-i puie o mie de maje,
S-o lege de stînce, să-i  steie de strajă
În neagra-nchisoare în fund de pămînt...



Șoptește ; falnic furtuna o-nhață,
Aripile-i leagă - o bagă în stînci,
Acolo cu lanțuri o leagă de brațe ;
Cu-ncetul a cerului nori se desfață,
Încet se-ncrețesc peste văile-adînci.



- Copile, acuma pericol nu este -
Urmează-mi în munte, în salele-mi mari,
Acolo-mi vei spune de tatăl tău veste.
În viața-ne fost-am Pilad și Oreste -
El moare - și-n lume rămîn singur iar.



Nainte de moarte trimis-a pe tine,
Ca vieții-ți să dau eu bătrînul meu sfat
Și asta desigur făcut-a el bine :
Primejdii te-așteaptă și, fără de mine,
Se poate de ele că n-ai fi scăpat.



De-ai fi ca alți oameni, atuncea se poate
Ca soartea ta-n bine din rău aș schimba,
Dar semnul tău nu stă în cartea mea toată.
A sorții stele de mine-s purtate,
Da` tu în tot cerul nu ai nici o stea.



De-aceea eu nu pot nimic pentru tine.
Scrisoarea-ți menită eu nu pot s-o schimb.
Ce e pot preface... Ce-n stele senine
Nu-i scris - eu nu pot ști. Sunt scrieri streine
Gîndite de Domnu-ntr-a sorilor nimb.


Dar pot să-ți arăt a pierzărilor cale,
Ca-n ea să n-aluneci, ca neademenit
De-un înger c-ochi verzi cu trăsurile pale,
Ce lumii aduce durere și jale
De moarte, de care adînc ești iubit.



El zice ș-alene coboară la vale,
La porți uriașe ce duc în spelunci.
De stînci prăbușite gigantici portale
Descuie și intră în mîndrele hale
De marmură neagră, întinse și lungi.



Pilastri de aur pe muri se coboară,
Pe jos sunt covoare țesute-n flori vii
Și stele în candeli dulci raze presară
Și aeru-i dulce ca-n noaptea de vară
Și razele-s calde și trandafirii.



Prin hala cea mare cu pasure line
Ei trec și prin bolte săpate-n granit
Ei intră-ntr-o sală cu miroase plină ;
A murilor marmuri lucind ebenine
Ca negre oglinde de tuci lustruit.



Bătrînul în urmă-i el poarta o-nchide.
Adînc întuneric i-nconjur-atunci -
Pe masa cea mare încet el aprinde
Potirul albastru viorelei cei blînde,
Ea-aruncă-n negru-aer raze, vinete dungi.



Pe-un tron, împăratul, de roșă mătasă
S-așază, se uită-n marmoreii muri,
Bătrînul alături pe-un scaun se lasă
Și flori răspîndesc adormite miroase
Ca mirosul proaspăt a verzii păduri.



Și razele-albastre prin sală aleargă.
Fantastic bătrînul s-ardică și blînd
În aer înalță puternica-i vargă.
Pe-oglindă cea neagră, profundă și largă
Încet-încet pare o umbră de-argint.



E vînat la față ca mărgăritarul,
Pe albii lui umeri aripi se desfac
Și luciu c-argintul îi este talarul ;
În mîna lui mică el ține păharul
Somniei... Pe frunte-i flori roșii de mac.



Cad pletele, blonde și lungi spice de-aur,
Închisă-n lungi gene privirea lui stă ;
O cupă cu versuri, cu cifre de maur
Ia-n mînă bătrînul - ca sîngele de taur,
Un vin roșu toarnă și regelui dă.



Văzînd umbra albă pe negrul părete,
Din tron împăratul genunchie uimit,
În vis umbra rîde - și lungile-i plete
Ca aurul blonde se las răschiete
Pe netezii umeri, pe albul ei gît.



- E somnul - bătrînu-n ureche îi spune -
O vorbă să nu spui, căci dacă nu taci,
Ca visul el piere - cu greu se supune
La magica-mi vorbă - las stele să sune,
Ca-n tabla cea neagră să-l prind. - Tu să faci



Ce-oi spune. O cupă pe margini cu aur
El ia și-n ea varsă cristalicul vin.
Stau în jurul cupei cu cifre de maur
Obscunse vrăji scrise...Ca sînge de taur
E vinul și totuși e clar ca rubin.



-Bea - zice - atunci somnul din muri se coboară
Și ochii-și sărută cu dulce surîs ;
Atunci tu grumazu-i cu brațu-nconjoară,
El aripa lui și-o ridică și zboară,
Te duce cu dînsul în lumea de vis.



Și junele bea și adoarme. Deodată,
Pe ochii buze calde și moi a simțit.
El brațul și-ntinde și-nlăntuie-ndată
A umbrei dulci umeri și netezi... Umflată
El simte aripa că-n sus a pornit



Pe umerii umbrei el fruntea și-o lasă
Și-aude suflarea-i cea caldă bătînd
Și dus el se simte în lumi luminoase,
Și corure sfinte, prin stele-auroase
Aude cum sună aripa de-argint.



El ochii-și deschide, deasupra lui vede
Doi ochi mari albaștri, adînci visători.
Alui fericire el mai că n-o crede,
El gura și-apasă pe blondele-i plete
Și fașa cea pală i-o mîngîie-n dor.



E beat de a visului lungă magie,
În brațe-i pe înger mai tare-a cuprins
Și umbra surîde, cu-aripa-l mîngîie
Și gura-și apleacă în dulce beție,
I-apasă pe buzele-i sărutu-i aprins.



- Vezi  tu - zice umbra - pe-a hăului vale :
Pămîntul cu munții-i ce fumegă stins,
Cu mări adormite ce murmură-n jale ;
Dorm populii, țări și cetățile sale.
Deasupră-ți, oceanul de stele întins.



Pămîntul departe-ntr-un punct s-a contrage,
Căci lumi de departe în puncte se schimb,
Dispar a pămînului viziune vage,
A stelelor țară curată se trage,
Aleargă, trăiește a aștrilor timp.



O stea, un imperiu întins e și mare,
Cu sute de țări și cu mii de ființi.
Cetățile mari răspîndite-s în soare,
Palate de-argint se ridic gînditoare
Și regii sunt îngeri cu aripi de-arginți.



Și sufletul liber privirea-i sînțită
O nalță pe stelnicul, marele plai :
O patrie nouă sublimă, iubită,
De cîntece plină din veacuri fugite -
Aici lumea-antică urmează-a ei trai.



Vezi steaua că munții și-ntoarse și marea
Îmblînd neclintită în vecinicu-i mers.
A anilor spaț`le destină un soare :
La una-i mai mic și la alta mai mare
Căci sorii scriu timpu-n acest univers.



Curînd vom ajunge pe steaua senină,
Pe care în ceriuri numesc-o a mea .
De visuri, de umbre, de cîntec e plină.
Curînd vom intra în cîmpia ei lină
Și-n urmă ; pămîntul rămîne - o stea.