Poezia Diamantul Nordului de Mihai Eminescu

   DIAMANTUL NORDULUI
                  (Capriccio)


În lac se oglindă castelul. A ierbii
Molatece valuri le treiră cerbii.
În veche zidire tăcere-i şi numa
Perdele-n geamuri scînteie ca bruma.


Străfulgeră-n de valuri bătaie
Ajunse în fugă de-a lunei văpaie,
Ce-n vîrfuri de dealuri acum se iveşte
Ş-a stîncilor muche pe cer zugrăveşte.


Păreau urieşi ce în cuib de balaur
Păzea o măreaţă comoară de aur,
Căci luna, ce roşă prin ele răsare,
Comoară aprinsă în noapte se pare.


Iar lebede albe din negrele trestii
Apar domnitorii ai apei acestei,
Cu aripi întinse o scutur şi-o taie
În cercuri murinde şi brazde bălaie.


Uimit, Cavaleriul cu pasuri pripite
Îmbla prin umbroase cărări nisipite ;
Dumbrava şopteşte, izvoarele sună,
Aşteaptă-n amestec vibrare de strună.


Văratecul aer te-adoarme cu zvonul...
Cu dor Cavaleriul priveşte balconul.
Cu frunze-ncărcatu-i ţi trec prin ostreţe
Liane-nflorite în feluri de feţe.


Iar papura mişcă de-al apei cutreier,
În iarba înaltă suspină un greier -
Prin vînăta umbră, prin rumană sară,
În farmecul firei răsună ghitare :


- Arată-te-n haină de albă mătasă,
Ce pare-ncărcată c-o brum-argintoasă,
Că văd a ta umbră-n lumină-nmuietă,
În părul cel balben înalt-mlădietă.


Îndură-te, scumpo! în mine aruncă
Viole albastre şi roze de luncă,
Pe coardele-ntinse-a ghitarei să cadă
În noaptea cea ninsă de-a lunei zăpadă.


Iar ochii albaştri, mari lacrimi a mării,
Să-ngăduie-n taină suspinul cîntării ;
Cobori, adorato ! pe inima cazi-mi,
Bălaia ta frunte de umăr să-mi razimi.


E demn-a frunte să poarte coroana,
Robit universul să-i fie - Madonna !
Îngăduie celui din urm-al tău sclav
Plîngînd să-ţi sărute al urmelor prav.


Şi lasă-mă-n umbra cămării-ţi să vin,
Frumos îmbrăcate cu alb muselin,
Iar Cupido pagiul cu palma s-ascundă
A lampei de noapte lucire de nuntă.


Deasupră-şi aude uscata foşnire
A poalelor lungi de mătasă subţire ;
Prin flori îi apare, se-nclină pe gratii
Duios-arătare a mult-adoratei.


Ghitara lui tace ; cu şopot ea spune :
- Zadarnică este iubirea ta, june !
De-un farmec legată-i întreaga-mi simţire,
Iubirea-mi asemeni de-a lui împlinire.


Oricît mi-ai fi drag, şi-o jur că-mi eşti drag,
Un farmec te-opreşte, te leagă de prag...
De-aceea de mine să fugi, Cavalere,
Şi uită că gînduri şi doru-mi te cere.


A Nordului mare o piatră ascunde,
Luceşte ca ziua prin negrele-i unde
Şi cui o va scoate viaţa mi-o dărui ;
Dar vai ! nici s-o vadă nu-i soarta oricărui.


- O, înger ! el zice şi glasu-i se-neacă
Şi dreapta îi scapă pe-a săbiei teacă :
Sigur de iubire-ţi - m-aşteapte pierzare -
Tot scoate-voi piatra luminei din mare !

.............................................................

Din Spania pleacă, cu paşii pribegi,
Prin ţări şi oraşe, castele de regi ;
Abia vede-o ţară şi iarăşi o lasă,
Căci piatra luminei gîndirea i-apasă.


De ani e pe cale... Se vede în fine
Cuprins de pustiuri, de negură pline,
Încet poticneşte al calului pas,
Şi-n noapte departe se pierde-al său glas.


El vede munţi mîndri, asupra cărora
Pădurile negre nu ştiu aurora
Şi toate formează clădire înaltă
De stînci ce grămadă stau una pe altă.


Un munte e poartă şi streşini păduri
Şi scările-s dealuri... În falnicii murii,
Prin aspru arcate boltiri de fereastră,
Priveai o lumină ca cerul albastră.


Cum marea de valuri nu ştie repaos,
Astfel se frămîntă al norilor chaos,
O stea nu luceşte pe bolta cea largă -
Pornit ca de vînturi sirepul aleargă.


Un tunet cutremură lumea-n temei.
Venea parc-o oaste călare de zei...
Cu-ai lui erghelie-nspumată de cai,
Vuind vine mîndrul al mărilor crai.


Cu gîturi întinse sirepi de omăt
Prin norii cei negri zburau spăriet,
Mînaţi de gigantul cu barb-argintoasă,
Ce vîntul în două despică frumoasă.


Văzîndu-l pe tînăr înalţă toiagul.
O aspră privire i-aruncă moşneagul,
Cumplit ameninţă, în arc se coboară
Şi piere în doma-i înalt solitară.


Se-ntunecă iarăţi, în fulger năzare
Vedenii uimite palatul cel mare ;
Năzare bătrînul în bolta ferestii,
În pletele-i albe cunună de trestii.


Fugea Cavaleriul. - Dar codrii-n urdie
În urmă-i s-adună şi iar se-mprăştie ;
Cîmpiile şese alunecă iute,
Deasupră-i s-alungă de fulgere sute.


Şi luna s-azvîrle pe-a norilor vatră,
Pîraiele scapăr, bulboanele latră,
Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă
Şi stele-n rîuri gonite, o turmă.


Şi munţii bătrîni îl urmau în galop
Cu stîncele negre, gigantici ciclopi,
Greoaie hurducă pămîntu-n picior,
Prăval de pe umeri pădurile lor.


Se-ntreabă : Fug eu ? sau că lumea întreagă
A rupt-o de fugă nebună, pribeagă?
Sau mări subterane duc munţii cu sine,
Purtîndu-m-o frunză pierdută pe mine ?


O dată-ncă  pintenu-nfige -aleargă !...
Deodată...se schimbă în noaptea cea largă
Privirea... Nainte-i o lume-i deschisă
Cu aer văratec pe lunce de visă...


Pe maluri de rîuri ce scapără line,
El vede castele cu arcuri senine
De marmură albă ascunse-n dumbrave.
În cer mişcă norii auritele nave...


O muzică tristă, adînc-voluptoasă,
Pătrunde-acea lume de flori şi miroasă ;
Şi verzile lanuri se leagănă-n lună
Şi lacuri cadenţa cîntărilor sună.


Subţirile neguri păreau pînzărie
De brum-argintoasă, lucind viorie ;
Şi florile toate sub ea-ncremenite
Respiră bogate miroase-adormite.


Pe-al codrilor verde, prin bolţile dese,
Prin mreje de frunze seninul se ţese ;
Şi apele mişcă în păture plane -
În funduri visează a lumei icoane.


Şi unde-n dumbravă-i săpată cărare,
O mîndră femei s-arată călare,
Pe calul ei graur se-nvîrteşte-n laturi,
De dulcea-i privire nu poţi să te saturi.


În părul ei negru lucesc amorţite
Flori roşi de jeratic frumos încîlcite,
Rubine, smaralduri, asfel presărate,
Sălbatec-o face la faţă s-arate...


Şi ochi de-un albastru, bogat întuneric,
Ca basme păgîne, de-iubire chimeric,
Lucesc sub o frunte curată ca ceara -
Zîmbirea-i îmbată ca nopţile, vara.


Pe codri-nfioară a ei frumuseţe
Şi apele fulger cu undele creţe ;
Se pare că-nvie a basmelor vremuri,
Căci lumea-i cuprisă de-un dulce cutremur.


Din nori curge-o bură, un colb de diamante,
Pe văi se aşează, pe dealuri înalte ;
În faţa li-i luna, prin şuiet de şoapte
S-ardică pe cer curcubeie de noapte...


Ea calu-şi alătură, mîna întinde,
Iar părul ei negru încet se desprinde
Şi-n valuri de moale mătasă el cade
Pe umere albe... Frumos i se şade !


Şi plîns este glasu-i : - Iubit cavalere,
Nu merge la mare, că mor de durere ;
Împarte cu mine pămîntul şi raiul. -
De dor şi de grijă îi tremură graiul.


-Iubite dorite, în braţele-mi vino
Şi cruda durere din pieptu-mi alin-o !
Să fii al meu mire menitu-i de zodii
Şi ţie păstrat-am a sînului rodii.


- În van e, crăiaso ! zîmbirea-ţi din treacăt,
Căci mintea mea pus-au simţirilor lacăt
Şi chipu-ţi nu poate pătrunde-n visare-mi.
Cu ochii albaştri amoru-mi nu-l sfaremi.


Păstrează, crăiaso, viclenele sfaturi.
În laturi, frumoasă ispită, în laturi !
Ea piere... cu dînsa castele, dumbravă...
Şi marea-ngheţată vuieşte grozavă.


Mişcate de mare-n strigare măreaţă
A Nordului vin caravane de gheaţă...
Pe ceruri în neguri o stea nu s-arată,
Departe doar luna - o galbenă pată.


Cetăţi hrentuite pe ţări plutitoare,
Cu şiruri de dome, stecliind de ninsoare,
Schelete-uriaşe purtînd cremenite
Coroane în colţuri pe capuri hîite.


Vin regii de Nord cu oştire să se plimbe,
Cu chipuri ciuntite şi umere strîmbe
Şi toată strigarea, vuirea, sunarea
E surdă ca ceriul, e moartă ca marea.


În domele largi, prin palate deşarte
Răsună doar vîntul... ca glasuri - departe.
Şi spiritul morţii eterne-n ruine
Îşi mişcă imperiul fără de fine.


Oraşul pe ape-i al zeilor nordici,
Cu strade de temple, cu dome şi portici ;
Dar astăzi sunt frînte boltitele porţi,
Pustiu e în dome - şi zeii sunt morţi.


El suie un turn ce se nalţă sublună,
Cu ziduri crăpate de ger şi furtună,
Se uită la ceruri, se uită în mare...
Cu capul în jos se aruncă... Dispare.


Şi cum amorţeşte şi-ngheaţă... suspină :
- O, piatră luminei, revarsă-mi lumină !
Prin genele-nchise s-arată, o vede
Şi strigă... şi mîna pe dînsa repede...


O prinde... pri farmec în jur se-nsenină,
El vede lungi rîuri, cîmpii în lumină,
Grădina din ţara-i, cu lacu-i, castelu-i
Ca-n vis, ca aievea i se arăta lui.


Ce stai cu sfială, ce nu te apropii,
N-auzi cum pe frunze alunecă stropii,
Ş-aleele scutur de rouă o ploaie
Iar soarele nalţă în disc de văpaie ?


El scările urcă cu piatra în mînă.
În prag îl aşteaptă frumoasa stăpînă.
De gîtu-i s-atîrnă, yîmbind ea îi spune :
- Adînca-ţi durere pieri prin minune.


Dar piatră mai scumpă şi cea-adevărată
Iubirea mea este nestinsă, curată ;
Păstrează-mi-o bine... aceasta ţi-o dărui...
El ochii şi-i freacă, să vadă,-adevăru-i?

.................................................................

Şi drept că-n mişcarea molaticei ierbi
Păştea înaint-i o turmă de cerbi.
Dar tot nu-i în ceru-i... Din genele-i bruma
Cu visul deodată ş-o scutur-acuma.


Îşi scutură haina cea umedă, plină.
Balconu-l priveşte şi tare suspină.
Zădarnic făcut-au ghitara-i partadă :
Înez nici visase să vie să-l vadă.


Şi cei mai rămîne să facă săracu?
În lac să privească cum joacă malacul?
Mai bine prin tufe se fură cu pază...
Ca nimeni s-auză şi nimeni să vază.


În urmă-i o uşă-n balcon se deschide...
Prin flori se arată o gură ce rîde...
Cu faţa ascunsă în păru-i, şirată,
De-amoru-i prostesc aşa se disfată.