Poezia Oaspeţii Primăverii de Vasile Alecsandri

OASPEŢII  PRIMĂVERII


În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,
La răsărit, sub soare, un negru punt s-arată!
E cocostârcul tainic în lume călător,
Al primăverii dulce iubit prevestitor.



El vine, se înalță, în cercuri line zboară
Și, răpide ca gândul, la cuibu-i se coboară ;
Iar copilașii veseli, cu peptul dezgolit,
Aleargă, sar în cale-i și-i zic: ,,Bine-ai sosit!"



În aer ciocârlia, pe casă rândunele,
Pe crengile pădurii un roi de păsărele
Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc
Și pe deasupra bălții nagâtii se-nvârtesc.



Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeață!
În lume-i veselie, amor, sperare, viață,
Și cerul si pământul preschimbă sărutări
Prin raze aurite și vesele cântări!

Poezia Vânătorul de Vasile Alecsandri

      VÂNĂTORUL


Vânătorul pleacă grabnic la a ziorilor ivire,
Și pe soare, falnic oaspe, îl salută cu iubire.
Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare
Celebrează însoțirea naturei cu mândrul soare.



Valuri limpede de aer, cu o mare nevăzută,
Trec alin pe fața lumii și din treacăt  o sărută.
Pe câmpia rourată pasul lasă urmă verde,
Ce-n curând sub raza caldă se usucă se usucă  și se perde.



Vânătorul soarbe-n cale-i răcoreala dimineții,
Admirând jocul luminei pe splendoarele verdeții,
Admirând în umbra caldă florile de prin poiene,
Și pâraie cristaline , și vultani cu mândre pene.



Pe colnic, în zarea luncii, un plop mare se ridică,
Cu-a lui frunză argintie făcând umbră pe vălcică.
Vânătorul la tulpină-i cade-n visuri iubitoare...
Două veveriți pe-o creangă râd arma-i lucitoare.

Poezia Secerişul de Vasile Alecsandri

SECERIȘUL



Ciocârlia ciripie, fâlfâind din aripioare,
Pe o scară de lumină se coboară de sub soare.
Aerul e-n neclintire, el devine arzător;
Prepelița cântă-n grâie grierul cântă-n mohor.



În cel lan cu spicuri nalte au intrat secerătorii,
Pe când era înca umed de răsuflul aurorii.
Toți, privindu-i de departe, par că-noată-n galbin râu,
Fetele fără ștergare și flăcăii fără brâu.




Secerea, crai-nou de moarte, mereu taie, spicul cade.
Prepelița își ia puii și se duce; lanul scade.
Iar în urmă, holda mândră, răsturnată prin bucăți.
Se ridică-n snopi de aur, se clădește-n jumătăți.



Mai departe, lucrând iute, un flăcău ș-o fată mare
De tot snopul își dau gingaș o furișă sărutare,
Când o pasere măiastră, peste lan trecând ușor,
Zice: ,,Dulce-a mai fi pânea de la snopurile lor!"

Poezia Cositul de Vasile Alecsandri

        COSITUL


Faptul zilei se aprinde pe a dealurilor frunte,
Ș-un râu falnic de lumină se revarsă peste munte.
Iarba coaptă străluceste, ea se clatină la vânt,
Ș-a ei umbră lin se mișca în dungi negre pe pământ.



Iată, vin cosașii veseli, se pun rând. Sub a lor coasă
Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă.
Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună,
Le clădesc apoi în stoguri și un stuh le încunună.



Mai devale-n cea dumbravă cu poiana tainuită,
Unde umbra pare verde și de flori e-mbalsămită,
Coasele sub teaca udă zinghenesc răsunător.
Din căpiță în căpiță dumbrăveanca saltă-n zbor.



Un flăcău, cosind deoparte, lângă-o tufă de sulcină,
Vede iarba încâlcită, frântă pe la rădăcina.
,,Ce să fie?... Cuib de feară? ...O! minune!" zice el.
Și, zâmbind, se pleacă iute de culege... un cercel!