Poezia Cine-i ? de Mihai Eminescu

            CINE-I   ?
 ( din drama Steaua Mării )


Norul țipă, marea latră,
Plioscăind de stînci în veci,
Și scheletele de piatră,
În natura cea maratră,
Stau bătrîne, slabe, seci.


În castelul trist și mare,
Ce se nalță rece, sur,
Cu fantasticul lui mur,
Printre stînci cu poala-n mare
Și cu fruntea-n cer de-azur ;



În castelul izbind de nouri,
Stă-n fereastra ca un arc,
Ăntr-a mărei lungi ecouri,
Fața-n văl de gînd și nouri -
Al seraphilor monarc.


Un monarc cu fața pală
Și cu păr de-un aur blînd,
Iar în ochiu-i, rătăcind,
Vezi lumina matinală -
Stele-albastre strălucind.




Cine-i îngerul pe maluri,
Ce visează în castel,
Cind al mărei vis rebel
Sfarmă lumile-i de valuri
De pămîntul eternel ?



Cine-i palida minune
Ce privește parcă-n veci,
Printre stînci de pietre seci,
Cum se scutură de spume
Ale mărei unde reci ?

Poezia Cînd Privești Oglinda Mărei de Mihai Eminescu

CÎND PRIVEȘTI OGLINDA MĂREI


Cînd privești oglinda mărei,
           Vezi în ea
Țărmuri verzui și cerul sărei.
           Nor și stea.
Unda-n plesnetul ei geme
           Și Eol
Sună-n papura ce freme
          Barcarol,



Un minut dacă te-ai pierde,
         Tu, măcar,
Sub noianul mării verde
         Și amar,
Colo-n umeda-i pustie,
         Ca-n sicriu,
Te-ai simți pe vecinicie
         Mort de viu.


Vezi pe buza mea pălită
         Un surîs,
Vezi pe fruntea-mi liniștită
         Dulce vis,
Și al luncei vînt de vară
        Călduros
Cîntă-n lira mea amară
        Lănguros.


De-ai pătrunde c-o privire
        Al meu sîn,
Să vezi mare-i de mîhnire
        Și venin,
Ai cunoaște-atuncea bine
        Traiul meu :
Suflet mort, zîmbiri senine -
        Iată eu.

Poezia Cînd Marea... de Mihai Eminescu

     CÎND MAREA...

Cînd marea turbează de valuri împinsă
Și-și scutură coama de spume și vînt,
Cînd nori-alung ziua din lumea cea plînsă,
         Cînd tunete cînt ;


Atunci printre nouri, prin vînt și prin unde
O rază de aur se toarce ușor
Și-n fundul sălbatec al mărei pătrunde
        Prin vînt și prin nor.



Ce caută raza din ceruri venită,
Din galbena steauă ce-aleargă prin cer,
Ce caută-n mare, în noaptea-i cernită
       Und' razele pier ?



 În fundul cel umed al mărei turbate,
În lumea-i noptoasă, în sînu-i de-amar,
Lucește o steauă în piatră schimbată,
          În mărgăritar.




E-amantul a stelei ce palidă trece
Și-aruncă prin nori a ei rază de nea,
E-amantul căzut dintre stele, ce rece
           În marea murea.

Poezia Cînd... de Mihai Eminescu

              CÎND...

Cînd luna prin nouri pe lume veghează,
Cînd fiece undă se-mbracă c-o rază,
Cînd cîntă ai somnului ginii nătîngi -
       Tu tremuri și plîngi.


Cînd luna aruncă o pală lumină
Prin merii în floare-nșirați în grădină,
La trunchiul unuia pe tine te-aștept -
          Visînd de deștept.


Cînd vîntul e-o taină, cînd frunza e mută,
Misterul surîde prin lumea tăcută,
Culeg pe-a ta frunte sublime visări -
        Pe ochi sărutări.



Amorul își moaie aripile-i stinse,
Tu-nchizi surîzînd lungi genele-ți plînse,
Și fruntea mea pală pe pieptu-ți așezi -
          Surîzi și veghezi.



Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea
Cu lacrimi pe care le naște durerea,
Nebună copilă cu-amorul ceresc -
          O, cît te iubesc !