Poezia Dragoste Învrăjbită de George Coșbuc

DRAGOSTE ÎNVRĂJBITĂ

                   I

Fata sta la poartă, mă-sa la prilaz-
Nu știu ce-avea fata, că-i era necaz
Și umbla de colo pînă colo beată.
O vedea și mă-sa că e supărată
Și că-i joacă-n lăcrimi ochii arși de foc,
O vedea prin casă că se-nvîrte-n loc ;
Prinde-n mîni un lucru numai ca să-l prindă,
Iese-n tindă, intră, iarăși iese-n tindă
Și frămîntă casa cu nimic, așa.
Ieri cît a fost ziuă nu s-astîmpăra
Nici cît bați în palme, și-alerga silhuie,
O trudea vreo taină și-ar fi vrut s-o spuie
Și, de multă trudă, n-a vorbit deloc.
S-a culcat în urmă supărată foc
Și prin somn întruna a vorbit cu șoapte.
Astă-dimineață s-a sculat de noapte
Și-a tors două fuse pînă s-au sculat
Ceilalți ai casei. Și-avea plînsă fața.
N-a vrut să mănînce. Toată dimineața
N-a vorbit nici două, iar cînd a-nceput
Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut
Albă și-apoi verde și-a izbit din mînă
Fusul plin și furca, și-a umplut de lînă
Lavițele vetre. - ,,Bine, fă dar ce-i ?''
A luat în urmă cusătura ei
Cea cu flori - cămasă, soare de frumoasă -
Și s-a dus în pragul tindei, ca să coasă.
Dup-un ceas de vreme, mamă-sa venind
Nu știu ce să-i spuie, s-a crucit privind
Cusătura fetei : ,,- Nu vezi că se pierde ?
Unde-ar fi cu galben, ai cusut cu verde ;
Crucile pe umăr nu le-ai dus în șir.
Numără, Simino, numără pe fir ;
Trei le treci, și două le desparți deoparte,
Ca să iasă forma scrisă ca din carte.
Florile altiței tu le spînzuri sus,
Roșul de pe margini uite cum l-ai pus !
Și-ai cusut cu negru fluturii pe coate !...''
A văzut Simina greșurile toate
Și-a-nceput să taie cusătura-n rînd.
Se uita la pînză ! dar nebunu-i gînd
Alerga departe, numai foc și pară.
Cînd se-ntoarse-n urmă mamă-sa de-afară,
Și-a pus mîna-n șolduri și-a privit-o drept :
- ,,Ai stricat, Simino, ce-ai cusut la piept !
Ce-a fost bun ; păi uite, mînecile-s rele !
Ce-ai făcut ? Stai beată și te uiți la ele !''
Ea prinzîndu-și toate sculele-ntr-un loc
Le-azvîrli deoparte : - ,,Dă-le, mamă,-n foc !''.


                           II


Avea biata fată ca de ce să-și poarte
Sîmbetele însăși. Zi că și la moarte
S-a gîndit Simina, dar la asta nu.
Mă-sa e de vină ! Mă-sa-i zise : - ,,Du
Cîteva și Linei, că și ea-ți aduce !''
Lina ! Parcă fetei îi venea s-apuce
Și de gît s-o strîngă pînă va muri
Lina, că din dînsa doar le răsări
Cearta cu Lisandru ! Lina-i vinovată !
Ieri, de la chindie, și-astăzi ziua toată
S-a izbit cu gîndul, tot pe gînduri stînd,
Parcă e cu farmec ! Tot același gînd,
Parcă-i sta Lisandru prapur înainte !
Se muncea Simina să-și aduc-aminte
Cînd s-au prins la ceartă, pentru ce și cum ?
Ce-a zis el ? Și dînsa ce-a răspuns, și-n drum
Cine-a fost s-audă ? El a zis : - ,,Ei, lasă,
Pentru-atîta lucru nu fi mînioasă !
Dac-am zis-o, iartă, n-am să ți-o mai zic.''
Ea s-a-ntors, grăbită, n-a răspuns nimic
Și-a plecat. Lisandru într-un suflet vine :
-,,Nu te las, Simino, vreau să mor, mai bine !
Nu te las acasă ! Stăi, că faci păcat !
Uite, dă-mi o palmă și să fiu iertat !''
El a hărțuit-o, n-a lăsat-o-n pace
Și-o silea să rîdă. Hoața. se preface !
Ea smuncindu-și însă grabnic brațul drept
L-a lovit cu pumnul mînioasă-n piept
Ca s-o lase-n pace ! Și-a plecat, nebuna !
Asta-i ce o doare, asta numai, una :
L-a lovit ! Lisandru, ca trăsnit cum sta,
A privit în urmă-i și-a strgat așa :
- ,,Nu te cunoscusem, fă mai dinainte !
Dar așa ți-e portul ? Bine, ține minte :
De pe mine,-ți crească iarbă verde-n prag.''
Rău e și Lisandru. Dacă-i are drag
Într-atîta fata - și el știe bine -
Cum îi rabdă locul, doamne, cum îi vine
Suflet să mai umble zile supărat
Pentru-o vorbă numai ? El e om bărbat,
N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie -
Pentru ce s-aprinde ? pentru ce să ieie
De bani buni prostia oricărei femei ?
Vezi a lui e vina ! Nu e vina ei,
A voit să-și bată joc de ea, s-o strîngă
Cu țîțîna ușii - și-i venea să plîngă
De necaz ! Sărmana, ea s-a încrezut,
Și-acum el în urmă vezi ce i-a făcut :
I-a spus verde-n față că-i mai place Lina !
Ea-l iubește, biata, cum iubește lumina
Ochilor, și toate-toate i le-a dat,
Și-acum el o poartă gurile prin sat,
O-nglotește-n vorbe ca pe vinovată.
Tuturor le spune că Simina-i fată
Mai așa și-altminteri, toți știu de la el
Că pe-un braț Simina are un negel.
Vezi cum vine, doamne, peste om năpastea ?...
Toată ziua fata s-a gîndit la astea
Și din toate, una mai mult răsărea :
Și-a bătut Linsandru joc numai de ea.
Și gemea Simina, foc acum pe dînsul,
Și strîngea din gură  să-și înghită plînsul.



                            III



A venit Joiana. Fata și-a luat
Doinița, să mulgă. Era bine seară.
Cald bătea prin frunze vînt de primăvară.
Fratele Siminei, Nicu, tremurînd,
Sta-n cămașa-i lungă de copil, ținînd
Lumînarea-n preajma doniței. Deodată
El clătește ceară și-ngînînd arată
Pe pămînt cu mîna : - ,,Uite ce-ai făcut''.
Și tîrziu la urma urmei a văzut
Fata că de lapte donița e goală :
Mult pe jos mulsese, și-altă parte-n poală.
Nicu e de vină ! - ,,Nu mai văd de fel !''
Și-l izbi deoparte, și-a lovit în el.
Și plîngînd copilul și-a cătat cărarea.
Ea luînd din mînă-i volnic lumînarea
O lipi de-o piatră ca să mulgă iar.
Nu mai era lapte și mulgea-n zadar
Ugerul. Iar vaca poate niciodată
N-a mai fost ca astăzi neastîmpărată.
Și-a-ncetat Simina, că s-a ostenit.
Cînd era prin tindă ea și-a amintit
C-a lăsat aprinsă albă lumînare.
,,D-apoi ce ? Atîta pagubă mai mare !''
Și-i sări deodată gîndul la vițel :
N-a lăsat în uger lapte pentru el
Și-l auzi, sărmanul, cît de jalnic muge :
,,Ei, dar ce-i o noapte ! Mîne-n zori va suge !''
Și-a nălțat din umeri. Iac-așa !... Că-i pasă !
A intrat aprinsă și grăbită-n casă,
Donița punînd-o după ușă-n cui.
Mă-sa stă crucită. - ,,Păi acol-o pui ?
Vino și strecoară laptele odată !''
Ea, prinzîndu-și grabnic vasul, i-l arată
Mă-sei și-l izbește : - ,,Ce să mai strecor ?''
Și răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior.
Și s-a-ntors și mă-sa, negrăind de teamă,
Nu cumva să bage omul ei de seamă
Ce isprăvii îi face fata, c-apoi joc !
Și s-au pus la cină. Fata sta la foc
Și cînd zise mă-sa : - ,,Haide, fă la cină !''
- ,,Nu mănînc !'' răspunde și ieși-n grădină.




                             IV



Se-nserase bine. Turmele trecînd
Zîngăneau vrun clopot, și veneau pe rînd
De la cîmp. Amurgul înnegrise zarea.
S-auzea-n departe tremurat cîntarea
Buciumului jalnic, ca un psalm în vînt.
Și plîngea Simina și privea-n pămînt
Și-și vedea viața toată pustiită
Dintr-o vorbă numai ! Se simțea slăbită
Ca d-un veac de boală. Toate-acum s-au dus !
Și din ce ? Simina n-avea chip de   spus.
Ieri, de către seară, a plecat Simina
Ca să duc-o mustră de cusut la Lina,
Prietina ei, poate cea mai bună-n sat.
Mă-sa-n tîrg fusese ieri și-a cumpărat
Mere ; și Simina a luat trei mere
Să le ducă Linei. Și Lisandru-i cere,
Să Întîlnind-o-n stradă, mărul cel ținut
Pentru el ! Ea-l dete însă necerut :
De pe piept cămașa vesel ea-și desface,
Singur el s-aleagă mărul care-i place.
- ,,Dar dacă iau două ? - ,,Bine, dacă vrei,
Îmi ajunge unul !'' - ,,Dar dacă iau trei ?''
Și Simina rîde : - ,,Mi le iei pe toate !
Dacă-ți place, ia-le !'' - ,,Tu te superi, poate ?
- ,,Nu, Lisandre, uite, aș fi vrut, așa,
Să dau Linei unul. Lasă, că-i voi da
Altă dată ; Lina n-are doar să piară !''
- ,,Dacă-i pentru asta, fac eu astă-seară
Să-ntîlnesc pe Lina, și-i dau mărul, vrei ?''
- ,,Eu ți le dau ție, nu i le dau ei.''
- ,,Bine, îi dau mărul, spui că-i de la mine,
Și-așa mi-e mai dragă Lina decît tine.''


::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::


                 V


Ea stetea pe laiț sub cireș. Cu ea
A venit și Turcu, Liniștit ședea
Cînele de-alături și-și privea stăpîna.
Brațul stîng nălțîndu-l, ea-și aduse mîna
Pînă peste-obrajii rumeni și învolți,
Iar cu mîna dreaptă apucînd de colț
Mîneca ei stîngă își ștergea plînsoarea.
Se pornise vîntul prin cireș, și floarea
A-nceput să ningă șișăind domol.
Și cădea pe peptul și pe brațul gol
Al Siminii, stîndu-i albă-n poală rochii.
Două-trei flori poate au ajuns în ochii
Cînelui, și-n urmă cînele-a-nceput
Mîrîind să măște capul. A tăcut
Cîteva clipe, și-a-nceput mai tare.
Fata, tresărită, se mira ce are
Cînele, și blîndă ea l-a mulcomit.
N-auzea nimica. Vîntul a clătit
Ramura pe care sta vro păsărică
Și dormea, și biata s-a zbătut de frică,
Și-acel zgomot dase cînelui prepus.



Ce-ntuneric ! Fata s-a izbit în sus,
Și simțea că-i arde capul tot, ca focul,
Și de-amar năvalnic n-o mai ține locul.
,,Prea sînt eu nebună !'' Și pe cînd zicea
S-a nălțat cu totul, hotorît avea
Gîndul să se ducă liniștit în casă.
Dar simțea o mînă grea cum îi apasă
Pieptul și-o sugrumă, și-o ține drept.
,,Ce să fac în casă ? Dar aici ce-aștept ?''
Și-i venea să țipe ca dintr-o pădure,
Și-i venea să urle ca din foc, s-njure,
La Lisandru-acasă. Ce e de-ar pleca ?
L-ar găsi prin curte, l-ar găsi la cină,
L-ar ruga, spunîndu-i că el nu-i de vină.
Și plîngînd i-ar zice : ,,Nu fi supărat,
Bate-mă, Lisandre, că nu faci păcat !''
El e bun ca lumea, el le iartă toate,
El nu ține minte și-ar iarta-o poate !
Și cu-aceste gînduri ea s-a-mbărbătat -




Dar în clipa asta Turcu și-a nălțat
Capul, întorcîndu-l într-o parte țîntă.
S-a mișcat și fata și-a rămas ca frîntă
Și simțea că ochii-i ca de friguri ard.
Cine-i ? Ce-i acolo ? S-auzea la gard
Parcă-i om, ce vine, Se gîndea Simina
Că de bună seamă iarăși e vecina
Tudora, că dînsa, după obicei,
Rupe din gard vreascuri, cînd nu-i gardul ei.
Dar pe vremea asta ? Tocmai potrivită,
Pe cînd toată lumea doarme liniștită.
De-ar fi fost mai ziuă, fata s-ar fi dus
Drept la gard, și leicii furcă i-ar fi spus
Vorbe de ocară, numai trei cuvinte,
Că de mult tot fură gardul, ș-apoi minte,
Dac-o-ntrebi, și jură cînd e la prilej
Că de-a pus ea mîna măcar pe-un gîtej
S-o găsească moartă mîne-n zori vecinii.
Ba a spus odată tatălui Siminii :
- ,,Ce te legi de mine ? Hai, să vezi ce ard,
Iacă-mi sari cu vorba că eu fur din gard !
Vreai să-ți fac eu poate gardul nou ? Ba bine ;
Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine ?
Ea-ți despoaie gardul.''
Și Simina sta
Locului, de spaimă nici nu cuteza
Să răsufle tare, ca să n-o audă
Tudora, și-a prins-o tremurul de ciudă.
Și simțea suindu-i sîngele-n obraz.
,,Slabă ești de înger !'' Și-i era necaz
De slăbia de-astăzi, ca de-o făcătură.
Cînele întruna mîrîie din gură.
Ca să tacă, fata grabnic l-a adus,
I-a pus capu-n poală și pe ochi i-a pus
Mînile ; deodată a simțit că-i trece
Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece,
Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom.
A văzut cu ochii cum trecea un om
Prin grădină. Iată-l ! Ține-n mîni zăbunul -
Parcă-s doi - e umbră ! Nu, e numai unul.
Un tîlhar ! Să duce spre fereastră drept.
Inima Siminei se zbătea în piept
Ca pe mal un păstrăv, și vro două clipe
Nu-i venea răsuflet. Și-i venea să țipe,
Se temea. Să tacă, mai rău se temea.
Ar fi mers în casă, dar dac-o simțea
De pe pași tîlharul ? S-ar grăbi să vie
Cătră ea s-o bată, Doamne, cine știe
Ce om rău e dînsul, rău, că altfel cum ?
Vrun fugit din ocnă, care-ți sare-n drum
Și te-omoară. Iată-l, s-a oprit dodată
Și tiptil s-așează la fereastră, iată,
El își ține-n mînă pălăria, stînd
Ca lipit de ziduri, și din cînd în cînd
Își ivește capul, numai cîte-o clipă,
Și pătrunde casa și a-scunde-n pripă.
Uite-acum se duce și-acum stă lipit
La fereastra casei cea din răsărit,
Tot mai des privește, tot mai mult s-arată.
Parcă n-ar fi-n casă cel pe care-l cată.
Nu știu cum Simina nu se mai simțea,
Îi venea să creadă și tot nu credea,
Dar în urmă omul s-a întors odată
Drept, așa că fata îi văzu curată
Fața-n zarea lampei. Roșie s-a făcut
Și-i venea să rîdă de ce s-a temut.
Și-ar fi rîs cu hohot, dar cu mîna stîngă
Și-a-nvelit obrajii și-a-nceput să plîngă.


                           VI



Se zărea de lună. Cînele-a lătrat
La străin, dar vesel fuga el a dat
Ca să-i lingă mîna și să i searete
Prieten. Și-atunci glasul plîngătoarei fete
Se-ncerca să cgeme cînele napoi,
Numai ca s-audă hoțul că sînt doi
În grădină. Vîntul gata să se culce,
Murmura o rugă doinitor de dulce.


                VII


- ,,Nu ești supărată ? - ,,Nu, dar tu ?'' - ,,Nici eu !
Și mă ierți ?'' - ,,Linsandre, eu am fost de vină !''.
Răsărise luna, galbenă și plină,
Ca o fată blîndă care-n chip duios
Vine sus din ceruri să ne-aducă jos
Liniștea și pacea zărilor albastre
Și cu dor să uple sufletele noastre.



Sub cireș iubiții mult timp au rămas,
Cînd din ușa tinzii s-auzi un glas
Mustrător, dar dulce : - ,,Unde ești, Simino ?
Ne culcăm ! Pe ușă pui zăvorul, vino !''

Poezia Am Pus Sofa La Fereastră de Mihai Eminescu

AM PUS SOFA LA FEREASTRĂ


Am pus sofa la fereastră -
Luna trece blondă-tristă,
Stele curg strălucitoare -
Mîndra capu-n mîni și-ascunde.


Și -apoi și-l ascunde-n perini,
Într-un colț al sofei roșii roșii ;
Aurul moale se desface
Curge pe grumazul alb.


Și de ce-și ascunde fața
Dulce, jună, fericită,
Oh, ar vrea să rîdă de bucurie
Fără ca s-o văd și  eu.


Luna-n patul ei de nouri
Albi, s-ascunde să se culce,
Păru-n cap eu i-l încaier
Și-i sărut mînuța dulce.


Stele curg încet la vale,
Aerul moale scînteiază
Și ea ochii plini de lacrimi
Și-i închide și visează.


De-umăr alb îmi razim fruntea,
Zic puțin și mult privesc,
Inima în mine crește
[De un dor supraceresc.]


Tremură talia dulce
Strîns de brațul meu cuprinsă,
Ea se apără,-mi cuprinde
Gîtul - mă sărută, rîde.


Și nimica nu mai zice,
E atît de fericită -
Sunt atît de fericit !
Luna trece liniștită.

Poezia Cum Universu-n Stele...de Mihai Eminescu

CUM UNIVERSU-N STELE...


Cum universu-n stele iubește noaptea clară,
Cu toate-a mele gînduri astfel eu te-am iubit,
Cînd am plecat eu fruntea cu-a gîndului povară
Pe sînu-ți să se-nchidă de lume ostenit.


Simții atunci puternic cum lumea toată-n mine
Se mișcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi
Și-n fruntea mea, oglindă a lumilor senine,
Avem gînduri de preot și-avem puteri de regi.


Dar ca pe-un măr cu vierme mi-ai omorît simțirea
În goana lumei oarbe, pe strada în noroi.
De-atunci mă-ntreb cum oare de m-a-nșelat privirea
Cum s-a putut ca-n lumea asta să ne iubim... noi ?


Astăzi inima-mi este o rădăcin-uscată,
Gîndirea mea o toamnă ca gîndul unui mort,
Sunt ca un imperator cu fruntea devastată :
De mult nu știu nimic de imperiul ce-l port.

Poezia Palida Madonă de Mihai Eminescu

PALIDA MANODĂ


Înconjoară cu-a lui braț
Mijlocu-i subțire
Și sărută nebunit
Sînii de zăpadă.


Este ea... amanta lui,
Dulce, blîndă, pală,
El se uită-atunci la cer,
Ca un leu se scoală


Cînd dușmanii sfarmă-n porți
Și pe muri se suie,
El respinge-nvingător
Neagra lor urdie.


Dar lovit în luptă grea
La pămînt s-oboară ;
Mai murmură încă lin
Numele-i și moare.


Și orașu-eliberat
De-namice săbii
Slobozi oceanului
Cîrduri de corăbii.


Printre crenge strălucesc
Pete de lumină,
Peste vîrfuri cari cresc
Trece luna plină.


Și sub arborul cel gros
Și în umbra deasă
La mormîntul marmoros
Doamna cea frumoasă.


Ți se pare cum că vezi
Pe o veche-icoană
Îmbrăcată prea frumos -
Palida madonă.