Poezia Confensiune de Mihai Eminescu

                    CONFESIUNE
                    (Arătînd un cran)


Aciea este lumea... de-o... sfarăm - e sfărmată.
De sfărăm pe vecie acest idol de lut
Eterna pace-ntinde imperiul ei mut
Și soarele pe ceruri se-nchide ca o rană
Ce arde-n universul bolnav de viață vană.
Și marea tace-nceată ; cîntaui strigoi ; mișcare ;
O noapte condesată, în veci neperitoare,
Ca noaptea din sicriuri, din groapă, din caverne -
Povestea liniștită a morții cei eterne...
Nu vezi că deși chipu-mi arat-a fi de gheață
Un vis al meu căldura-i, lumina și viața ?
V-am înșelat, nemernici, v-am închegat în vreme,
V-am aruncat în viață plecați sub anateme
Să vă urîți din leagăn, să v-omorîți în vain,
V-am semănat în spațiu pe voi sămînța Cain,
Să curăț am vrut sînu-mi le tot ce-i crud, spurcat
Și pe voi anume creai al vieții iad.
Și să vă-nșele vecinic l-am îmbrăcat frumos
Cu nopți senine-n stele, cu soare auros.
În sîmburii durerii eu pus-am fericire,
În vicii am pus miere și în păcat zîmbire.
Tot ce-aspirați în lume toate-au același fine.
În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine
Și de vă-ntindeți mîna dup-a mea umbra-avară
Las mantia să-mi cadă și mă revedeți iară.
Coroană, aur, glorii, cîntare și comori,
Istorie și nume, iubire și onori
Sunt basmele ce-nconjur, rîzînde, chipul meu :
Atingeți-le numai și veți vedea că-s... eu.
Din frunzele istoriei mirosul meu v-atinge...
[                                                                 ]
Am zugrăvit în ochii-ți semănături de stele,
Moarte și nemurire sunt numai umbre-a mele


Ca să vă-nșel privirea am născocit eu timpul.
El vă arată iadul, imperiul, Olimpul
Și cu mîndrie poartă a veciniciei mască
Cînd mama lui e-o clipă, care cînd stă să-l nască
Îl și ucide. Totuși, în clipa suspendată,
Dacă din noapte-eternă o ființă se arată,
El vede cer și stele, oceanul, universul ;
El nu-mi zărește ochii, el nu-mi aude mersul
Cel sperie - trecutul - gigantul cu visuri sumbre.
Viitorul gol, nimica și umbra unei umbre.
A clipelor cadavre din cărți el stă s-adune,
În petice de vreme cătînd înțelepciune.
Ce înțeles au ele... ce este a lor fire ?
Nimicnicie, umbră, mizerie, pieire.


Nu vrei s-asculți de mine. - Nu știi s-asculți. - Mi-e milă.
Nu este dat ca omul cel muritor, în silă
Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită,
Să ducă-n piept durerea - aceea ce menită,
A fost ca să o poarte o omenire toată,
Prea grea pentru un om e... ea trebuie sfărmată
În mii de bucăți, ca astfel să o puteți purta.
Nefericite - iată confesiunea mea.

Poezia Păcat de Octavian Goga

PĂCAT



Amurgul m-a găsit și astăzi la poala ta cerșind hodină,
Biet călător, oprit în cale de vraja viselor ce mint,
Cum aș putea să plec acuma cînd ochii tăi senini lumină
Și ard în purpura-nserării ca două suliți de argint ?...




Le doarme-n adîncimi păcatul și ocrotit de-o caldă lene
Din clipă-n clipă trimite sclipirea fulgerelor lui,
Un picur din pierzarea lumii îți strălucește-acum sub gene
Și mă-nfior din ochii limpezi tu cîte taine poți să spui...





Mă pierd în lumea lor albastră și simt fiori din vremuri moarte,
Văd crai pribegi, ce pentr-un zîmbet jertfiră fala unui tron.
Și parc-aud în pacea nopții cum vîntul șuieră departe
Prin dărmăturile de piatră din prăbușitul Ilion...

Poezia Poetul de Octavian Goga

POETUL




Un cavaler cu ochi de vultur, cu inima de fată mare,
Cu braț de fier, cu mîna albă, de zbucium și de luptă dornic,
Pe-un piept de stîncă solitară și-a-ntemeiat un cuib statornic,
O singuratecă cetate cu turn strălucitor în zare.



Cînd raza zorilor dintîie zîmbește-n prag de cetățuie,
Pe năzdrăvanu-i cal sălbatic răsare-n noapte cavalerul,
În soare-i fulgeră armura și zboru-i întretaie cerul,
Cu àripi meștere în albul nemărginirilor se suie.



În furtunateca-i năvală se duce-așa fără hodină,
O lume se resfrînge-n ochii adînci ca nopțile de vară,
Din mii de tulnice răsună a vieții veșnică fanfară,
Cînd zburătoru-i prinde taina de sus, din unde de lumină.




Avîntul lui n-are popasuri, în drum el suie și coboară,
Și nestemate fără număr culege mîna fermecată :
El rupe-o floare, prinde-un zîmbet, o lacrimă-n ascuns vărsată,
El fur-un vis dormit azi-noapte pe căpătîiul de fecioară...




A străbătut atîta cale, cît ochii nu cuprind să vadă,
Și cînd amurgu-ncinge bolta în brîul lui tivit cu aur,
În goană el își smulge-o salbă din sfîntul ceriului tezaur,
Și vine-acasă călărețul cu brațul încărcat pe pradă.




Abia mai poate duce greul, se-ndoaie trupul sub povară,
Își scutură în fața porții vestmîntul împletit din zale,
O clipă mai privește-n urmă spre ceața risipită-n vale,
Și-apoi în pripă trece pragul... - dar praful a rămas afară !...




Pe-un pat de marmură curată dintr-o cămară neștiută,
El migălind în pacea nopții așază scumpa lui podoabă,
Își frînge de zăgazuri mintea - de veci neadormită roabă -
Și taine pururi vorbitoare s-aleg atunci din mîna mută...




...Și știe bine urziturul că-n vremea trudei lui amare,
Acolo, jos, în umbra neagră, țin sfat atîtea duhuri rele,
Să-i fure marmura măiastră, argintul coborît din stele...
Dar mîinile nu-i dau odihnă, căci vor altar de închinare.

Poezia Aducînd Cîntări Mulțime de Mihai Eminescu

ADUCÎND CÎNTĂRI MULȚIME


Aducîcînd cîntări mulțime
Și mai bune și mai rele,
Mă întreb cu îndoială
Cine caută la ele ?


Ctă cei ce noaptea, ziua,
Își muncesc sărmana minte -
Plebea multe știutoare
Pentru pîne, pentru linte ?


Sau cei ce păzesc cîntarul
A dreptății, dragă Doamne,
Ce la domni sărută mîna
Ș-altceva încă la doamne ?


Sau acei care-și pun osul
Carul statului de-l mișcă ?
Ah, prea știi mai dinainte
Tot ce-i doare și ce-i pișcă.


Eu nu pot să le dau lefuri,
Nici onori, nici pensiune.
Nu-s în stare nici să judec
Merite pentru națiune.


Toți acei ce-n astă lume
Vor ceva... mă lese-n pace,
Eu nu voi nimic, nimica,
Decît pace, pace, pace.


Și de-or trece pe-aste șiruri
Ochii cei cuminți de fată
Sau a junelui privire
De visare ingrecată,


De vor trece într-o viață
Doruri multe-ndefinite :
Or privi sub flori albastre
Aste pagine citite


Și dureri scînteitoare
Și tablouri înfocate
Vor pătrunde tremurînde
Aste suflete curate.


Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi,
La voi inimi cu aripe.
Ah, lăsați ca să vă ducă
Pe-altă lume-n două clipe.