Poezia Portret Dedicat Doamnei X... Y... Z... de Vasile Alecsandri

PORTRET DEDICAT DOAMNI X... Y... Z...



Superbă, maiestoasă, te simți că ești regină,
Căci fruntea-ți se înalță cînd lumea se înclină.
Și imnul omenirei, un imn de ardoare,
Ajunge pîn' la tine în slabă suspinare.




Ai ochi ca doi luceferi din aspra meazănoapte,
Ce-ngheață de departe a inimilor șoapte.
Privirea ta măreață de-abia se rătăcește
Pe turma-ngenuncheată ce-n taină te slăvește.




Chiar soarele fierbinte, de-ar vrea cu fericire
Să-și schimbe nemurirea pe-o viață de iubire,
Ar stinge-a sale raze pe inima-ți de gheață,
Și lumea tristă-ar zace sub o eternă ceață.




Nici o mîndrie mare nu-ntrece-a ta mîndrire !
Nici spada nu întrece cumplita-ți nesimțire !
Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece...
Ca luna-n mezul iernei frumoasă ești și... rece !

Poezia Fîntîna de Vasile Alecsandri

FÎNTÎNA


Pe cărarea înflorită care duce la fîntînă,
În ștergar și în catrință, merge-o sprintenă română ;
Ea la brîu-i poartă furcă și la sîn un pruncușor,
Cu gurița lui lipită de al laptelui izvor.




Nevăstuică trece iute, torcînd lînă din fuioare
Și sucind fusul vîrtelnic ce-o atinge la picioare.
Păsărelele-mpregiuriu-i zbor voioase și cîntînd,
Ea zîmbește și tot merge, pruncușoru-i sărutînd.




Iată,-ajunge la fîntînă, ș-acolo se întîlnește
C-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește,
Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină
Și vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină.




Româncuța mulțămește, suflă-ncet peste cofiță
Și cu apa nencepută udă rumena-i guriță ;
Iar drumețul după dînsa bea, fugarul își adapă
Și se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă.

Poezia Puntea de Vasile Alecsandri

PUNTEA


Șoapta nopții se aude suspinînd încetișor ;
Arborii prin întuneric dau un freamăt sunător,
Și deodată Aurora se ivește radioasă,
Ca un ochi ce se deschide sub o geană luminoasă.




Dulce, veselă, rozie, scumpă ca un vis iubit,
Ea-și ia zborul peste lume de la mîndrul răsărit
Și -ntîlnește-n a sa cale o copilă cosînzeană
Ce-i scaldată în năvalnic și-n sîn poartă odoleană.





S-a oprit copila tristă pe o punte de stejar,
Plînsu-i lin pe sîn îi cade ca un scump mărgăritar ;
Iar pîrîul de la maluri smulgînd floare după floare,
Le depune cu șoptire lîngă albele-i picioare.




,,De ce plîngi ?... îi zice-o rază pe-a ei frunte strălucind.
Tu ești jună, ești menită să trăiești, să mori iubind ;
Pentru tine-orice durere trebuie ca să se curme...
Nouri sînt ce nu fac umbră și dureri ce nu lasă-urme.

Poezia Flori de Nufăr de Vasile Alecsandri

FLORI DE NUFĂR


Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie
Răsună-n dimineață o tainică-armonie.
Sînt zîne ce se scaldă în fragedele ziori ?
Nu-s zîne, dar copile, a zînelor surori.




Verginile în apă intrat-au cu sfială,
Și-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală,
Șoptind, privind în undă albastru cer senin,
Umplînd cu flori de nufăr cămeșa de la sîn.




O rază aurie prin stuhul des pătrunde
Și gingaș luminează în cuibul ce le-ascunde
Comori de tinerețe, comori de fericiri,
Încîntătoare forme de albe năluciri.





Priviți ! cetatea verde se mișcă, se deschide.
O mîndră copiliță apare, iese, rîde
Și lunecă... Deodată, rotunzi și albiori,
Apar la foc de soare doi nufări plutitori.