Fabula Curtea Leului de La Fontaine

CURTEA LEULUI

Ținuse să-i cunoască Măria Sa Leiască
pe cei, din vrerea Slăvii, sortiți să-i cârmuiască.
Trimise, deci, cu cărțile
tocmai după datină,
ceauși în toate părțile,
la orice soi de grădină,
profitându-le să vie cu toate, se-nțelege,
la un divan cu praznic, ocârmuit de Rege.
Voind să vadă Curtea și mai ales serbările,
veneau mereu supușii, buluc, din toate zările.
Dar în Palat - cumplită grozăvie -
duhnea mai rău  ca la o stârvărie
și Ursului ce-și astupase nările
îi și făcu pe loc de petrecanie
Măria Sa, o crânceană dihanie.
Îndată, lingușindu-l cu toată josnicia,
și-n ticluiri fiind destul de meșteră,
ridică-n slăvi miasmele din peșteră,
spunând că nu se află flori sub soare
cu-asemenea mireasmă-mbătătoare...
Ci Vodă (pasămite, cu Caligula rudă)
scârbit și scos din fire
de-atâta lingușire,
o răsplătire cu-aceeași osândă foarte crudă.
Iar cum cumătra Vulpe se nimerea pe-aproape,
Măria sa îi zise să spună adevărul :
,,Într-adevăr și dânsei îi miroase?...
Cum Vulpile-s fricoase,
i se zburlise părul,
dar îi răspunse, căutând să scape,
că e cu guturai și n-are cum
să-i spună de miroase duhoarea sau parfum...

La Curte, dacă vrei să placi,
se cade uneori să taci
ori să răspunzi ca un normand dibaci.

Fabula Bâtlanul Lingav de La Fontaine

BÂTLANUL LINGAV



 Bâtlanul meu cu ciocul de frigare
 pornise-n faptul zilei, nu știu unde,
 înalt și cucuiat pe rășchitoare,
 de-a lungul unui râu cu limpezi unde,
 în care coana Știucă își cam făcea de cap,
 alături de cumătrul Crap
 Și Crapi și Știuci
să tot îmbuci!
când te apuci!
 Dar el, cu tabieturi și la regim, se pare,
 nevrând să-și strice pofta de mâncare,
 își vede mai departe de plimbare.
 Făcându-i-se-ndată și foame pe deplin,
 zări-n șuvoiul cristalin







doar niște Lin;
dar se uită la el plin de dispreț,
 ca șobolanul lui Horațiu de semeț.
Și tot umblând și colindând,
 urmară și Vârlugile la rând.
Dar cum? Să guste el Vârlugi?
 E o mâncare pentru slugi!
 Vârlugi, Plevușcă, Jai, Guvizi, nu merită nici pliscul să-l deschizi!
A tot răbdat Bâtlanul, cătând în deal, la vale,
 dar negăsind, cu timpul, măcar un solz de pește,
 s-a ospătat și el... împărătește
 c-un prăpădit de melc ivit în cale!
 Adesea nazurile strică.
 Privind la toate cu dispreț,
 flămând rămâne cel semeț,
 când cel isteț
se mulțumește cu ce pică.

Fabula Șobolanul Schivnicit de La Fontaine

ȘOBOLANUL SCHIVNICIT





Un Șobolan, scârbit de toți,
fugi de-al omenirii val
în pustnicia unei roți
de cașcaval.
Și în chilia
lui rotundă
era profundă
sihăstria.
Dar tot rozând, găman,
din negura chiliei,
ajunse, dolofan,
la marginile schivniciei.
(Căci Domnu-i bun și plin de milostenie
cu cei ce i se-nchină cu smerenie...)
Dar, într-o bună zi, pe la chindie,
sosi-n chilie o solie
a neamului șobolănesc
să-i ceară ajutor bănesc.
Prea pirpirii în fața armiei pisicești,
crezuseră gherlanii lor că-i bine
s-aducă ajutoare din țările străine.
Cetatea lor, mândria lor, Chițcani,
vestita capitală a Țării Șoricești,
fiind împresurată de dușmani,-
porniseră-n solie fără bani...
-„Deprinsu-m-am de cele pământești
(le spuse el cu vorbe prefăcute)
și nu pot să v-ajut cu gologanii;
dar am să-l rog pe Domnul să v-ajute...”
Și noul sfânt, zgârcit și la taifas
le-nchise ușa-n nas.
Sihastrul meu din chilioara roții
de cașcaval țintește un
 dervâș nebun
Călugării sunt milostivi cu toții!

Fabula Jivinele Bântuie De Ciumă de La Fontaine

JIVINELE BÂNTUIE DE CIUMĂ




O molimă ce-mprăștie urgie,
prin care Ceru,-n dreapta lui mânie,
a vrut să osândească păcatele din lume,
-Ciuma, ca să-i spun pe nume-
de vreo două luni încoace
bântuia prin dobitoace.
Nu tuturor le și făcea de petrecanie,
dar nu scăpase teafăr nici o dihanie
și nicăieri nu mai zărea vro lighioană
că umblă, ca pe vremuri, nebună după hrană.
Nici Vulpile, nici Lupii nu mai pândeau din zadă
neprihănita pradă;
iar Turturelele tânjeau,
și ele urgisite de-acea cumplită pacoste,
și, mohorâte, fără pic de dragoste,
se ocoleau pe unde se zăreau.
Ci Leul, întrunindu-și sub bolțile de cetini
divanul de coroană, le spuse: - „Dragi prieteni,
puzderiile noastre de mârșăvii și vicii
I-au mâniat cumplit pe Cel din Slavă
și nu mai văd nădejde de izbravă,
decât înduplecându-l,cumva,prin sacrificii.
Istoria ne-nvață și ea că-i de folos
Așa că nu e vreme de zăbavă:
ne-ndurați și fără muget,
să-mbunăm pe Cel din Slavă,
arătând ce-avem pe cuget!
Am sfârtecat și eu (regret adânc!)
și oi și miei și noateni cu topanul,
iar uneori mi s-antâmplat chiar să mănânc
...Ciobanul
De-o trebui, mă voi jertfi. Dar vreau
să vă aud pe toți vorbind pe șleau!”
-,,Măria ta n-ar trebui să se disculpe!
( grăi atunci lingușitoarea Vulpe ).
Înfulecând jigănie de astea, mi se pare,
că le-ai făcut, Măria Ta, o cinste mare.
Iar Ciobanul ăla, știm prea bine,
e cea mai ticăloasă din jivine,
că vrea să ne domine.
Se cade să-ți aducem, Măria Ta, chiar laude!”
(Și toți lingușitorii porniră s-o aplaude.)
Dihanie după dihanie,
și Urșii și Tigri, toți cuminți,
se zugrăveau prin spovedanie
neprihăniți ca niște sfinți.
Și nici de data asta nu spuse nimeni crimele
pe care, zi și noapte, le săvârșeau mărimile.
Când iată că Măgarul veni și el la rând:
-,,Mi-aduc aminte că trecând cândva, flămând
prin pajiștile unei moșii călugărești,
prilejul, iarba crudă, ispitele drăcești,
sporite de o foame parcă oarbă,
m-au pus să rup vro două guri de iarbă.
Lihnit, lihnit, dar n-avem drept, v-o spun cinstit...”
L-au suduit, l-au huiduit cumplit.
-,,Să paști din iarba altuia îmi pare
(sări un Lup clănțău) o crimă mare.
Din vina unui astfel de pârlit
avem, de bună seamă, atât de suferit!”
Și toți s-au năpustit și l-au jertfit.
Neprihăniți, săracii n-au sortit la judecată;
nelegiuiți, boierii ies toți basma curată...