Poezia Palatul Loredano de Vasile Alecsandri

PALATUL LOREDANO



În cel palat de marmoră antică
Ce poartă-n frunte-o scumpă mozaică,
Tablou artist de seculi admirat,
Reamintind Olimpul încîntat,




Opt mari ferești, ogive dantelate,
Cu lui pletoși pe margine săpate,
Răspînd lumini și zgomote de bal
În negru sîn al Marelui Canal.




Dulci armonii de flaute, vioare
Conduc un hor de danțuri săltătoare,
Și, ca prin vis, plăcute năluciri
Se văd trecînd prin magice luciri.




Ttrec albe frunți cu flori, și brațe dalbe,
Ttrec negri ochi cu foc, și sînuri albe,
Iar prin văzduh se-mprăștie ușor
Un farmec viu, aprins, îmbătător.




Din cînd în cînd sus pe-un balcon s-arată
Un înger alb, o frunte-ncoronată
Cu flori de crin aduse din Milan
Pentru Alda, comtesa Loredan.




Ș-oricare om sub stele o-ntrevede,
Fie plebeu sau patrician, el crede
Că s-au ivit în ceruri pentru
Un serafim visat de Rafael.




Gios pe canal gondolele-nșirate,
De-al nopței vînt alene clătinate,
Adorm încet prin legănarea lor
Pe gondolieri în visuri de amor.




Unul din ei tăcut însă veghează ;
Ochiu-i țintit în sus crunt scînteiază,
Ș-un lung suspin frămîntă peptul său :
,,Ah ! unde-i ea ? zice, și unde-s eu !




Cuget amar ! frumoasa contestină
Răspînde-n bal splendoarea sa divină.
Toți încîntați o-ncungiură,-i șoptesc
Cuvinte dulci de-amor... toți o iubesc !...




O ! chin grozav !... și ea fără mustrare
La acel imn de-amor, de admirare
Zîmbește lin ca Venus între zei,
Nemaigîndind la gondolierul ei !''




Plîngînd, Tonin acoardă mandolina
Și, inspirat de vechiul Palestrina,
Prelude-ncet, apoi cu glas sonor
Prin viers duios el spune al său dor.




De pe canal vibranta lui cîntare
Zboară-n văzduh, pătrunde-n sala mare
Cu cîntul blînd ce-aduc albele zori...
Toți stau pe loc și-n inimi simt fiori.




Pe la ferești, pe gotice balcoane,
Prin galerii cu sprintene coloane
Vin alergînd reginele din bal
Și-n grup uimit se pleacă pe canal.




Sufletul lor palpită-n a lor sînuri...
Flori de briliant, brațele cu rubinuri,
Orișice au la ele mai de preț
Cade aruncat pe lîngă cîntăreț ;



Dar el, perdut în visuri dureroase,
Răpit pe-un val de note-armonioase,
Stă neclintit și fără a videa
Tot ce din zbor în barca lui cădea.




Mister adînc ! deodat-a lui cîntare
Vibrează lung de-o stranie-exaltare,
Căci au căzut pe el din cer senin
Flori de Milan, frumoase flori de crin.




Cine de sus le-au aruncat lui, cine ?...
De vrei s-o știi, răpede-te străine,
Și vei zări o gondolă zburînd
În zori de zi spre Lido-naintînd.




Gondola s-a oprit, iar în gondolă,
Sub coperiș cîntînd o barcarolă,
Șede-n genunchi un june gondolier,
Mai fericit decît San-Marc în cer.




Un înger alb pe-o pernă voluptoasă...
Dar ce să spun a lor taină-amoroasă ?
Soarele-i sus, apoi soarele-i gios,
Valu-mpregiur suspină-armonios...

Fabula Porcul, Capra Și Berbecul de La Fontaine

PORCUL,CAPRA ȘI BERBECUL


Ticsiți în car cu toții, la un loc,
o Capră, un Berbec și un Grăsun
călătoreau din zori spre iarmaroc,
dar nu-i prea aștepta nimica bun.
Voind să-i vândă mai curând,
stăpânul lor, un om de rând,
firește nu avea de gând
să-și ducă la distracții pasagerii.
Și chiar Purcilă a-nceput să țipe
de parcă de sorocele tăierii
nu-l despărțeau decât vro două clipe.
-„Ce-o fi țipând fârtatul rotofei?...
Nici Capra nici Berbecul nu i-au găsit temei.
-„N-am pomenit un porc mai nătărău!
îi spuse și stăpânu-său.
Ne-ai asurzit cu guițatul tău.
Nu vezi Berbecul, Capra înțeleaptă?
Tăcerea lor învață s-o cunoști!”
-„Dar nu sunt înțelepți: sunt niște proști,
că dac-ar ști și dânșii ce-i așteaptă,
te-ar năuci cu behăitul lor!
Or fi crezând că vor scăpa ușor.
Capra dându-și laptele în dar
și Berbecul lâna din spinare.
Ce fericiți sunt ei că n-au habar!
Eu, însă, știu că-s bun doar de mâncare
și parcă stau pe jar,
adânc mâhnit că nu mai văd scăpare...”
Isteț la minte, chir Purcilă spusese lucrurile drept.
Dar ce-ți mai folosește jelania și chinul,
când vezi că nu se poate să-ți mai clintești destinul?
Ferice cel ce nu prevede :el e cu mult mai înțelept.

Fabula Șoarecul Și Stridia de la Fontaine

ȘOARECUL ȘI STRIDIA


Deși avea cu ce să viețuiască.
urându-i-se-n vatra părintească
și vrând să mai cunoască și alt trai,
un Șoarece de plai
și-a părăsit sălașul, pornind să hoinărească.
Când se ivi în lume din bezna rădăcinilor
se minună văzând că lumea-i mare.
-,,A, uite Caucazul și lanțul Apenilor!”
își spuse el, zărind în zare
un șir de mușuroaie pierdut în depărtare.
Și tot mergând agale - stingher argonaut -
la zarea de talazuri ajunse, în sfârșit,
pe un tărâm cu alge și stridii împânzit.
Crezuse că-s corăbii la-nceput!
-„Tătâne-meu, își zise, a fost un amărât:
necutezând să plece în largul zării,
în borta lui, sărmanul, se stinse de urât.
Dar cunosc de tânăr împărăția mării,
c-am străbătut pustiuri de arșițe cumplite...
(Dar toate le știu din auzite!)
Era, se vede treaba, un Șoarece nerod
pe care-nfumurarea îl cam scotea din minți,
nu dintre cei de fală, ce cărțile le rod,
de-ajung să fie tobă de carte până-n dinți.
Și dintr-atâtea stridii zvârlite de vâltoare,
se deschisese una cu valvele de-o șchioapă
și respira, voioasă, și se-ncălzea la soare,
cu carnea albă, grasă, să-ți lase gura apă.
Și Șoarecele nostru de la plai
se bucura grozav c-a dat de trai,
S-apropie. Dar nu știu cum se face,
că-și vâră capul între carapace
și tam-nesam se pomenește
prins ca-ntr-un clește...


Pe un naiv, firește,
și-o scoică îl uimește!
Iar cel ce uneltește
și semenii își sapă
adesea se trezește el în groapă...

Poezia Logodnă De Primăvară de Magda Isanos

LOGDNĂ DE PRIMĂVARĂ




Vai, frumusețea ceasului de-acuma
de ce nu-mi este dat s-o sorb cu tine,
și-alături să simțim sub talpă humă
de iarba vieții grea, cum de suspine
mi-i inima de cînd nu te-am văzut ?
Vreau soarele, pe degetele noastre
unite, un inel să făurească ;
albastre zările-n privirile-ți albastre
să le privesc și dragostea să crească
din rădăcini bătrîne ca grădina
( mai mîndră decît cea care s-a des ),
să-mi ierți, și eu să-ți iert, de-asemeni, vina
de-a fi iubit mai mult decît am spus.
Și să ne ducem colo, sub coline,
a primăverii zînă-nduioșată
să ne prefacă-n gemene tulpine,
pe care-aceeași moarte să le-abată.