Poezia Portret de Tudor Arghezi

PORTRET

M-am zāmislit ca-nbasme cu șapte frunți și șapte
Grumazi și șapte țeste.
Cu-o frunte dau în soare, cu celelalte-n noapte,
Și fiecare este
Și nu este.

Sînt înger, sînt și diavol și fiarā și-alte-asemenei
Și mā frāmînt în sine-mi ca taurii-n belgiug,
Ce se lovesc în coarne cu scînteieri de cremeni,
Siliți sā are stînca la jug.

Am ochi ce bat alene ca apa.
Am lacrimile milei și mîngîierea moale.
Un fulger negru îmi sîngerā pleoapa.
Ia seama : bruta de fier va sā se scoale.

Vino, mîna mi-e caldā și purā,
Sā te dezmierd copilārește.
Du-mi-o la ranā, du-mi-o la gurā.
Spune - duhovnicește, șoaptește.

Mi-a mușcat un dinte degetul mic
Și-l otrāvi cu marea otravā.
Ți-aduci aminte ? Te-am cocoloșit
Și te-am aruncat în lavã.

Poezia Tu Nu Ești Frumusețea... de Tudor Arghezi

TU NU EȘTI FRUMUSEȚEA...

Tu nu ești frumusețea spirarelor candide,
În ochi tu nu duci moartea și perlele lichide
În cari rāsfrîng misterul vāpāile livide.

Nici flori n-atingu-ți fruntea spre dînsele plecatā,
Nici pagini cu poeme rāmase de-altādatā
Nu se desfac nostalgic în dreapta-ți inelatā.

Tu nu cunoști otrava gîndirii și-a vegherii :
Fantasmele de fildeș, regini ale tācerii,
Nu ți-au suflat miresme subt salciile serii.

Tu știi cā de cînd lumea e liniște și pace,
Cā drumul e pe care pāianjenul îl face
Țesînd în umbrā caldā velurele sā-mbrace
Subt cari stagneazā ochii și pletele-ți opace.

Copil naiv ! de-aceea te-ador și te mîngîi
Cu fața-nmormîntatā ca-n floare de lāmîi
În carnea-ți netezitā de buzele dintîi !

Și nu-ți șoptesc sonete, nici mituri nu-ți îngîn,
Pe unde trece umbra acestui hoit pāgîn.
Aplec eternitatea spre tine, și rāmîn

Cu ochii-nchisșinîn zîmbet, copil abia-nflorit ;
Cu fruntea rāsturnatā, cu visul risipit,
Ca o dantelā scumpā, pe trupu-ți adormit.

Dar spune-mi, la crepuscul, încet, sînt fericit ?...

Poezia Potirul Mistic de Tudor Arghezi

POTIRUL MISTIC


Iată-l cuprins în singura lumină
Ce-o altoiește cerul pe pămîntul.
De linisti mari cărarea lui e plină
Și pasul lui e tînăr, drept și sfînt,
Precum ar fi al codrilor de stele
cînd s-ar mișca din loc, și-n mers
Păstorul alb, ivindu-se-ntre ele,
Și-ar face drum, păscînd, pri univers.





 L-așteaptă-n zări talazele de fier :
Nestrăbătuta lor întunecime -
Ce bat zăgazul limpedelui cer
Cu spaimă, hotărîre și cruzime.
E o statuie de-ntuneric sfîntul,
Și ochiul care să-l pătrundă
Nu l-a născut din lutul pămîntul,
Ca să-l ridice peste el și undă.





Amforă,-n jur cu-o antică pictură
Ce-și amintește-n murmur c-a rămas
Plinul de umbră pîn' la gură,
Vas tămîios, de fost iconostas,
Du-te, purtată-n soare cu mîndrie,
Pînă acolo unde-s zori de seară,
Și varsă-te în bezna cenușie
Întreagă, liniștită, solitară.

Poezia Închināciune de Tudor Arghezi

ÎNCHINĀCIUNE

Viața de foc ! ce faci în vatra noastrā ?
Te-nnābușe chibritul și te sting
Hîrtiile-aruncate în flacāra-ți albastrā.
Zalele noastre nu se mai ating
Sā-și oțārascā solzii lor, de tine.
Platoșa noastrā n-a mai oglindit
Vāpaia negurilor toate, pline
Din rāsārituri și din asfințit.
Cînd pāstoream cu turmele pāmîntul
Și ne mutam ușori din loc în loc,
Și nu știam unde ne-a fi mormîntul
Și viețuiam cu zarea launloc
Și ne sculam cu soarele deodatā
Și ospātam pe-o margine de apā
Și ne urma vecia ca o roatā
Și-avem toiag și fluiere drept sapā
Și plug ; și visul ne era pātul -
Atuncea ochii noștri zîmbitori
Nu cāutau de subt învelitori
Petecul unui crepuscul.
Necunoscînd hîrtie și cernealā,
Cîntecul nostru se-nnālța cîntat,
Iar nesfîrșitul vieții nu era stricat
De un canon, un scris, o zugrāvealā.
Unde purcezi ? rosteam la despārțire
Și arātam cu brațul în apus,
În miazāzi, prin aburul subțire
Ce-l risipea cādelnița de sus.
În miazāzi, în miazānoapte,
Pe patru drumurile largi ale fāpturii
Veneau cu noi, deasuprā-ne, vulturii,
Și ugerii, alāturi, ai vitelor, cu lapte.
Necāutînd în turle și orașe
Unde se-nseamnā timpul cu-o bātaie,
Soroacele stau scrise în stelele urmașe,
Și ne simțeam acasā subt cer, ca-ntr-o odaie.