Poezia Începutul de Nicolae Labiș

ÎNCEPUTUL



Bătăile versului am prins a desprinde
Nu din cărți, ci din horă, din danț,
Rimele, din bocete și colinde,
Din doinele seara cîntate pe șanț.



M-am născut iarna, la Sfîntul Andrei,
Cînd vîntu-n amurg șuiera prin ograda.
Munții ardeau în polei și lumini,
Lupii spulberau scîntei din zăpadă.



Am strîns sănătate din cremenea neagră,
Din vîna de apă, țîșnind încordat,
Și bătrînii din sat cînd muriră,
Toate iubirile moștenire mi-au dat.





Eu mă scăldam prin pîraie cu ochii deschiși,
Era o apă de cleștar și de stele -
Pești alburii, pîlpîind ca-ntr-un vis,
Lunecau lîngă genele mele.




Ori prin munții cu iarba-ntomnată pe creastă
Ascultam țîrîitul de greier bolnav ;
Gonind pe-un cer de-ntunecare vastă,
Nouri scămoși în spinări purtau frigul jilav.




Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie
Cum scapără ceru-n băltoace întors.
Cum după munți ursuzi, după ploaie,
Fuioare de aburi s-au tors.




Pe atunci te-nvățam, țara mea, te-nvățam
Cu copaci și cu cer, cu pălmaș și cu vită,
Cu luna lividă sticlind în spărtura de geam.
Și cu gura uscată de foame ca piatra trăsnită





Au vuit arămurile în clopotniță, sus,
Și ca un vînt trecu prin sat mobilizarea.
Primenit în haine noi, tata la război s-a dus
Și l-a-nghițit albă și veștedă zarea.




Cu ochii ațintiți pe geamul spart,
Mama  rămase mută, ca de fier ;
Eu mă uitam în lături, iar soru-mea cea mică
Rîdea către păpușă-ntr-un ungher.




Fetele mari din sat, cu ochiul stîns,
Jeleau după flăcăii duși departe
Și mă rugau, înăbușite-n plîns,
Să le-nsăilez spre dînșii cîte-o carte.





Scriam acolo eu de frunze verzi,
De jale, și de cîte și mai cîte,
Și dorul către tata cu dorul fetelor
Se împletea în stihuri mohorîte.





Bătăile versului am prins a deprinde
Nu din cărți, ci la horă, din danț.
Rimele, din bocete și colinde,
Din doinele seara cîntate pe șanț.





Din zbuciumul de mamă-năbușit,
Și-al fetelor care uitau ce-i hora,
Pătrunse trist de dorul acelor
Ce din războaie nu au mai venit.

Poezia Imprecația de Nicolae Labiș

IMPRECAȚIA

         I


Prea multă grabă-n viașa ta
Drum prea-nclinat au fost să-ți mai aștearnă,
Cînd te-au înmugurit din lut și stea
În dimineața tulbure de iarnă !
Fugind cîntau copiii trist colind,
Zbura colindul, irosindu-și ultima silabă,
Trecea-nainte iarna rece clănțănind,
Lupi albi o alungeau urlînd a grabă.
Doar cariul într-al timpului crivat
Nepăsător bătea și măsurat.



                 II


Și-a murdărit herminele omătul,
A putrezit în soare pe încetul,
Din tuiuri crude flutura brădețul.
Iar florile-ntrebau cu glasuri moi :
- Unde te duci și mic și fără noi ?
Ți-a spus regina suratelor furnici :
- Nu mai putem să te urmăm de-aici...
Iar ursu-a dat înduioșat din labă
Și s-a întors, că are altă treabă.
Mergeai tăcut, poate fugeai, săgeată,
După-o poruncă-n tine încuiată.
Și-o clipă doar descumpănit ai stat în drum
Cînd te-ai visat, mergînd, cum ești acum.


                       III


Ea ți-a zîmbit rotind tremurătoare
Multicolore aripi de răcoare,
Și glasul ei s-a risipit în melodii
Ca un ciorchin de clopote-argintii,
Iar brațele-i au prins să se dezbine
Ca niște șerpi de flacără spre tine.



Petala gurii, desfăcută-abia,
Ți-ai țuguiat-o a sărut spre ea.

Dar împlinirea-n aer s-a topit
Lăsîndu-te hazliu și umilit.


                 IV



Pădurea ta mai lumina-mpăcată
cu mirt în flori și-n ape cu făclii,
Dar trăsnet lung se coborîse din țării
Iar verdea catredală despicată.




Ai cunoscut că liniștea s-a stins,
De-acuma ție n-o să-ți mai revie
Decît înșelătoare, o stafie
Cu pasul dincolo de vis prelins.




Vedeai tălăzuind ca mări de pară,
Prin crăpătură, lumea din afară,
Și ai sărit încins de-nfrigurare
În primul tău botez și scăldătoare.


                    V


Ți s-a-ntîmplat ceva ; nu ai să spui
Acel ceva din neguri, nimănui,
Pentru că de atunci în strat de vremi
Tu cauți puritatea și o chemi.



 Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,
Între copii și-n Marele Păcat,
Dar țeasta ta, nimbată alb de frunte,
În fața ei s-a-nclinat.



Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,
Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spații,
În firul singuratic de nea care căzu,
Ori în întreagă togă ce moaie-n alb Carpații.




Fierbinte cercetînd-o bucată cu bucată,
Pierdeai înfățișarea-i și o stricai ușor -
Așa cum nu aduce a oameni niciodată
Desfiguratul fum de cremator.




Dar îți trimise raza înaltă stea polară
Menindu-ți cugetarea în sensuri să-ți împarți,
Cum magica lumina a lămpilor de cuarț
Uluitoare taine sub ochi îți desfășoară.




Filigranată-n fire de purpurie pară
Atoateschimbătoare, țesută din scîntei,
Ai înțeles ideea de om întîia oară
Tu, nărăvitul lacom de idei.

Poezia Mihail Sadoveanu de Nicolae Labiș

MIHAIL SADOVEANU

                I


Eram într-o pădure uluitor de vie, într-o pădure care
șoptea înăbușit. Și iată că pădurea în iarnă, argintie, cu
șoapta ei, mi l-a reamintit.




Izvoarele, sub pînze de gheață, delicate, se legănau la
vale, pe nevăzutul prund, și în lumina sobră, cu pini și
nestemate, cîntau unite într-un cor profund.




În zboruri rotunjite, tăiua mari păsări slava ;
un farmec de poveste se răsfira sub cer ;
părea zăpada caldă și moale ca otrava,
dar zările sclipeau la fel, sever.




Cu vînturile-n coarne, în goană nebunească,
zburau năvalnic cerbii pe fragedul polei.
Era acolo-ntreagă pădurea românească,
și el pășea încet prin iarna ei.


                      II

Mi-au mai rămas în minte frînturi din timpuri duse ?
Treceam tăcut sub nouri în umbra unor oi.
Ce-am mai păstrat din raza privirilor senine,
din sufletul copilului vioi ?




Era flămînd copilul și oile flămînde, dar florile și pomii
luceau în chip și fel. Ținea copilul cartea cu palme tremurînde.
Citea despre Lizuca și-un cățel.




În jurul lui, pădurea vuia amețitoare și gîzele prin ierburi
foșneau adormitor. Plîngea mioara albă cu plînsete
amare și, tristă, șchiopăta de un picior.




O mîngîia copilul cu ochii și cu gîndul, pe cînd murea
mioara bolnavă, pe nisip. O tragică baladă cînta
prin ramuri vîntul, o Mioriță-ntoarsă în alt chip.



                              III


Copilul și mioara s-au șters din amintire,
războiul peste toate a pus un văl de fum.
Și seceta săpase mai multe cimitire...
Pe drum un băietan pășea acum.




Venea din tîrg spre sate, purtînd noi înțelesuri, spre-a
le-mpărți în ceata ursuză de țărani. Vanea să despletească
străvechile eseuri, un comunist de 16 ani.




Se minunau țăranii văzînd că nu se teme de ei,
de depărtare, de osteneli, de ger...
Ei nu știau că visul îi dă puteri, pesemne,
cînd se visa atunci un clonț de fier.




Și dacă totuși drumul îi ostenea făptura,
vorbea cu Sadoveanu în gînd,
și-l asculta. Miez fraged de răsură ăi înflorea iar gura,
și se-ndrepta și pasul, și chipul îi sclipea.


                           IV


Trosnesc butuci în vatră. În rafturi dorm volume
visîndu-și existența închisă între foi. Pe-un geam pătrunde
lacul cu luminoasa-i lume,
șoptește-n cupe vinul cu șcapetele-i moi.




E-n fața mea, cu părul din flăcări de zăpadă,
cu ochii pîcle și plini de-nseninări ; o albă înflorire de
vișini în livadă, minunea licării unei zări.




Nu are nici o vîrstă. În el sînt mii de oameni,
și-ntr-în-sul anii proaspeți cu toții s-au păstrat...
Tot puști rămîn. Mă aflu acum la un examen
și vreau s-arăt că nu-s inutimidat.




Sentința o să vină. Oricare-o fi, totuna.
El pentru mine-i apa vrăjitelor fîntîni.
Îl voi slăvi în cîntec cum pot slăvi doar luna,
iubindu-l ca pe munții, natalii mei, bătrîni.

Poezia Vraciul de Tudor Arghezi

VRACIUL

Am un bazar de zāri și firmamente
De cioburi noi de lunā și planeți.
Aștri defuncți atîrnā de pāreți,
Împārecheați cu zeci de instrumente.

Tablouri fārā datā, cārți, portrete,
Pendule-n care cucul s-a oprit,
Spade cu vîrful ars și ruginit,
Icoane, pajuri, chivote, stilete...

Am chei pe toate ușile-ncuiate,
Cîntare, cumpeni și māsuri
De prețuit cenușile necercetate
Din sufletul imponderabilei naturi.

Am site fine de cernut polenul
Împrāștiat cu-albinele pe bolți.
Unelte, cu-ascuțișuri și cu colți
Pentru gāsit volumul, numāul și genul.

Corābii ancorate-n cîte-o mare,
Orașe grāmādite-n crepuscul,
Cîmpii închise și pāmînt destul,
Subt clopotele cîtorva pahare,

Hlamide albe, mitre și coroane...
Pot unge papi, uzurpatori și regi.
Neamuri pierdute și vecii întregi
Stau condensate-n rînduri de flacoane.

Un semn, și tîmpla cerului se-apleacā.
Un semn, și uraganul s-a trezit.
Un semn, și neamuri noi s-au zāmislit !
Dar semnul mîna mea nu vrea sā-l facā !

În farmacia mea atotlecuitoare
Aleanuri am la chinurile-abia simțite,
Misterioase și nemaitāmāduite,
Pe cînd prin jur se nește lumea șubredā și moare.

Pe șesul negru cu lumini de cearā
Pot frāmînta din tinā și scuipat
Un nou Adam, gigantic și nerāzbunat.
Aștept, îngenunchiatā, plebea sā mi-l cearā.

Eu mă fălesc că nu vînd ca atîția

Tezaurele mele. Nici nu știu 

Dacă pe piață Dumnezeu cel viu

S-a ieftenit mai mult decît tărîțea.

Mormînt închis la zgomotul de-afară,

Contemplu-a cîrtiților bucurie

Lingîndu-și puii cu idolatrie,

Boloși, subt steaua mea polară.