Poezia Anti Ars Poetica de Nichita Stănescu

ANTI ARS POETICA




Foaie verde fir lalele,
din puzderia de stele,
Galaxi, cuvînt, luceafăr,
bolovani în pieptul teafăr,
inimă în piept bolnav
stă luceafărul jilav.
Diamantul în gunoaie
te dospește, te ogoaie,
de auzi voce năroadă :
cîini cu Galaxii în coadă,
patimi, vers cuvîntului,
cîinele pămîntului...


Foicica macului, să ne ducem dracului !

Poezia Cîntec de Lună Nouă I de Nichita Stănescu

CÎNTEC DE LUNĂ NOUĂ



Încet, sub pașii ceasului venit,
se șterge, sur, noptirea-albastră
...și tot mai e ceva neîmplinit
și singur, în iubirea noastră...




Poate că doina asta veche
tăcerile le cerne rînd pe rînd,
de îți răsună în ureche
pe după cețuri luna lunecînd




Neliniști vechi, și glasul lor hoinar
spre neștiut încet ne mînă
Ne-oprim o clipă... apoi mergem iar
prin ceață udă, mînă-n mînă





și văzul tău pe piept îmi suie
ca un păianjen beat. Și nu îmi spui
că mi s-a prins surîsu-ți amărui
de buze, fată amăruie



Chemările ne scutură în sîn
durut zornăitoarea salbă...


...............................................................................................


Și de-aș fi fost copac bătrîn, bătrîn,
tu ai fi fost o frunză albă

sau poate înserarea.

Poezia Cîntec de Lună Nouă II de Nichita Stănescu

CÎNTEC DE LUNĂ NOUĂ



Eh... Cum te fugăream pe-acoperișe
jucînd în ochii goi tăceri piezișe
și visul de zăpezi și visul frate,
pe vremea cînd eram pisici dungate.



Aevea fulgul clipei căzătoare
mă îmbrăca în frig și în ninsoare
motan de aur alb ; urlînd întruna,
m-amestecam pe-acoperiș lu luna.


Se svîrcolea lung șarpele sub casă,
dar din ureche nu vroia să-mi iasă
și-mi aducea vifornița nebună,
prin dinți, zăpezile cu gust de lună.



Jucînd în ochii goi tăceri piezișe,
cum te mai fugăream pe-acoperișe
pînă în zarea lutului din aștri,
ca să te-mbrac în ochii mei albaștri.

Poezia Înger Verde de Nichita Stănescu

ÎNGER VERDE




Tu ești bătrîn, mă, îngere !
 surîsul a-nceput să-ți sîngere
și fulgii aripi moi, de jad,
frunze moarte gem și cad
Gingia peticită surd cu dinții verzi,
în gîndul meu nu ți-o mai pierzi
și pașii tăi de vis și de bătrîn
în mine, moi, nu mai rămîn
Dulci nădușelile reînflorite
din porii verzi ai pielii de argint,
în nări, în sînge, în clipite
nu mă mai mint



De piele dezbrăcat, tu, îngere,
mușchii n-au să îți sîngere
nici beznă verde și nici lut
ce-ți este peste ei sărut
...Gol, dezbrăcat de piele și de vis,
te-ai naște poate-n gînd ucis
și vine moi și ciufulite
ți-ai pieptăna cu mîini ghicite
Mîinile verzi, prelunge moaște
de patimi dulci și pămîntești


...Poate că Domnul nu te-ar recunoaște
crezînd că ești...