Poezia Glorie de Tudor Arghezi

GLORIE




Cetatea-i o movilă de ziduri răsturnate
Și a fugit și umbra din cetate.
Cîți oameni încă-n viață mai zac în agonie,
Subt grinzi și în molozuri, se știe, nu se știe.
Se va-nsuma în cifra unui registru rece.
A fost cîndva, e sigur, ceva, dar și-asta trece,
Cum au trecut atîtea și trec neîntrerupt,
Fără să știi ce moarte și morții zac dedesupt.
Mînngîie-se cu-atîta și morții din cetate :
Istoria le face martirilor dreptate.
E scrisă cu condeie, cerneală și cuvinte,
Și jumătate mută, ea jumătate minte ;




Cu voie, fără voie, de milă, de hatîr,
O să-i bocească-n vorbe-nflorite un catîr,
Tot așteptînd pomana de-a fi nemuritori,
La ușile-amintirii în cîrji de cerșetori.

Poezia Un Lazaret de Tudor Arghezi

UN LAZARET




Un lazaret clădit în papainoage
Slujește-n șes s-adune pe răniți,
Aduși pe tărgi, ca niște șomoioage
De cîrpe-n sînge negru, și zgîrciți.




Sînt două mii dintr-alte mii de frați
Și-i arde-arșița-n cîmp, ca un blestem.
Sluți, ciuruiți de gloanțe, despicați,
Fără bărbie, fălci și umeri, gem.




Întinși pe rînd de-a dreptul în țărînă,
Trei medici îi aleg cam pe-ntîmplate.
Cei fără brațe pot să mai rămînă.
Sânt ridicați ciuntiții jumătate.




Din gîrla fiartă vine în sacale
Leșia apei : gurilor li-e sete.
Pînă a fi culeși pentru spitale
I-așteaptă agoniile încete.




Un nor de muște, pus pe fiecare,
Îl dumică bucată cu bucată,
Neputincios de nicio apărare,
Sugîndu-i buba ochilor umflată.




Au și simțit din depărtare corbii
Și-n stoluri ăeste lagăr s-au lăsat.
Iată-i în luptă crîncenă cu corbii,
Zmulgîndu-le cu pliscul tifonul sîngerat.

Poezia Convoiul Sicrielor De Tudor Arghezi

CONVOIUL SICRIELOR



Să fi rămas din rude-ngropați niscai nepoți ?
De subt moluz și bîrne s-au scos aproape toți,
Cu toate că la număr ieșea de dimineață
Cu mult mai multă lume decît fusese-n viață.
Căci dintr-un om, întreagă, nu vine niciodată
O singură bucată.
Și ce-a rămas dintr-însul se scoate pe lopată ;
O labă, șoldul, brațul, întregi numai bucăți
De om, și zdrențe, sferturi, fărîme, jumătăți ;
O palmă delicată, la deget cu inelul
Logodnei : nu-ncepuse prăpădul și măcelul.
Într-un sicriu, grămadă, intrau de-a valma paie,
Țîrînă-amestecată cu păr și măruntaie,
Bărbații și copiii, ciozvîrle și crîmpeie
De mădulari și resturi gingașe de femeie.
Unui bărbat cu brațe, scăpat din scrum mai plin,
I se pierduse capul într-un coșciug străin
De astfel, nicio față nu mai avea figură,
Smolită și-nchegată într-o caricatură ;
Și, ca o cobe nouă de-adaos, ca un semn,
Mai rătăcea-ntre racle și un picior de lemn,
De se-ntrebau, ca martori, groparii și poporul,
Căror cadrave șchioape li se cădea piciorul,
Și dacă mai e locul, tocit și scîlciat,
Să fie-a doua oară, cu preot, îngropat.
Dar cînd porni convoiul sicrielor devale,
Urla din nou ,,sirena”-n văzduh a plîns și jale.

Poezia Cinci Sute de Coșciuge de Tudor Arghezi

CINCI SUTE DE COȘCIUGE




Pe dîmbul luncii noastre, stau înșirate-o moi,
Croite-n grab'aznoapte, capace și sicrie.
Sînt noi și încheiate cu goluri între scînduri
Și așezate, albe, pe cîte zece rînduri,
Și toate pe-o măsură,
Că vor intra în ele cadavre de strînsură.
Sicriile cinci sute, capacele cinci sute,
Așteaptă să mai fie umplute și bătute.
Mai late către umeri și-n jos mai înguste,
Principiile raclei măcar sînt respectate,
Cînd ucigașii-n aer le-au murdărit pe-acelea
Ce le-ntocmesc morala și le botează pielea.
Trei biete mahalale muncesc să se dezgroape,
Soldații cu topoare, cu răngi și tîrnocoape.
Faitoanele de mînă, cu pîntec, legănate,
Au fost din tot orașul în pripă adunate.
De la gunoi și șanțuri, măturătorii-n porți
Au fost schimbați în ciocli, să care-n ele morți,
Și pînă la căratul de hoit, pe două roți,
Păzește sentinela coșciugele, de hoți.