Poezia Paznicul de Tudor Arghezi

PAZNICUL




Se potolise spaima. Din casa sfărîmată
Mai șovăie trei ziduri în picioare.
Podelele-n cinci caturi zburaseră deodată
Și rămînea văzduhul posac învelitoare.




Din creștet pînă-n pivniți clădirea era una.
Bătuseră ploi negre trei ani de nopți, la rînd.
Prin casa găunoasă treceau ca-n cîmp furtuna
Și viscolul de iarnă nebun și buciumînd.




În ce-a fost o fereastră păzea-ncruntat un cîine,
Nedezlipit de vatra stăpînului pierdut,
Pe care îl așteaptă să vie azi ori mîine,
Și mîinile-ntîrzie de mult și-a și trecut.

Poezia Glorie de Tudor Arghezi

GLORIE




Cetatea-i o movilă de ziduri răsturnate
Și a fugit și umbra din cetate.
Cîți oameni încă-n viață mai zac în agonie,
Subt grinzi și în molozuri, se știe, nu se știe.
Se va-nsuma în cifra unui registru rece.
A fost cîndva, e sigur, ceva, dar și-asta trece,
Cum au trecut atîtea și trec neîntrerupt,
Fără să știi ce moarte și morții zac dedesupt.
Mînngîie-se cu-atîta și morții din cetate :
Istoria le face martirilor dreptate.
E scrisă cu condeie, cerneală și cuvinte,
Și jumătate mută, ea jumătate minte ;




Cu voie, fără voie, de milă, de hatîr,
O să-i bocească-n vorbe-nflorite un catîr,
Tot așteptînd pomana de-a fi nemuritori,
La ușile-amintirii în cîrji de cerșetori.

Poezia Un Lazaret de Tudor Arghezi

UN LAZARET




Un lazaret clădit în papainoage
Slujește-n șes s-adune pe răniți,
Aduși pe tărgi, ca niște șomoioage
De cîrpe-n sînge negru, și zgîrciți.




Sînt două mii dintr-alte mii de frați
Și-i arde-arșița-n cîmp, ca un blestem.
Sluți, ciuruiți de gloanțe, despicați,
Fără bărbie, fălci și umeri, gem.




Întinși pe rînd de-a dreptul în țărînă,
Trei medici îi aleg cam pe-ntîmplate.
Cei fără brațe pot să mai rămînă.
Sânt ridicați ciuntiții jumătate.




Din gîrla fiartă vine în sacale
Leșia apei : gurilor li-e sete.
Pînă a fi culeși pentru spitale
I-așteaptă agoniile încete.




Un nor de muște, pus pe fiecare,
Îl dumică bucată cu bucată,
Neputincios de nicio apărare,
Sugîndu-i buba ochilor umflată.




Au și simțit din depărtare corbii
Și-n stoluri ăeste lagăr s-au lăsat.
Iată-i în luptă crîncenă cu corbii,
Zmulgîndu-le cu pliscul tifonul sîngerat.

Poezia Convoiul Sicrielor De Tudor Arghezi

CONVOIUL SICRIELOR



Să fi rămas din rude-ngropați niscai nepoți ?
De subt moluz și bîrne s-au scos aproape toți,
Cu toate că la număr ieșea de dimineață
Cu mult mai multă lume decît fusese-n viață.
Căci dintr-un om, întreagă, nu vine niciodată
O singură bucată.
Și ce-a rămas dintr-însul se scoate pe lopată ;
O labă, șoldul, brațul, întregi numai bucăți
De om, și zdrențe, sferturi, fărîme, jumătăți ;
O palmă delicată, la deget cu inelul
Logodnei : nu-ncepuse prăpădul și măcelul.
Într-un sicriu, grămadă, intrau de-a valma paie,
Țîrînă-amestecată cu păr și măruntaie,
Bărbații și copiii, ciozvîrle și crîmpeie
De mădulari și resturi gingașe de femeie.
Unui bărbat cu brațe, scăpat din scrum mai plin,
I se pierduse capul într-un coșciug străin
De astfel, nicio față nu mai avea figură,
Smolită și-nchegată într-o caricatură ;
Și, ca o cobe nouă de-adaos, ca un semn,
Mai rătăcea-ntre racle și un picior de lemn,
De se-ntrebau, ca martori, groparii și poporul,
Căror cadrave șchioape li se cădea piciorul,
Și dacă mai e locul, tocit și scîlciat,
Să fie-a doua oară, cu preot, îngropat.
Dar cînd porni convoiul sicrielor devale,
Urla din nou ,,sirena”-n văzduh a plîns și jale.