Poezia Elegie de Ion Pillat

Pe aleea-naltă de castani
Taina, toamna, timpul mi se joacă.
Simt : m-ajung din urmă vechii ani,
Zurgălăii lor o să mă-ntreacă,
Sună pe aleea de castani.



Vii de unde ? din ce veac ? din ce mormînt ?
În berlină foșnind surd pe frunza moartă.
Nimănuia ori a mea ? pe vecie ori nicicînd ?
Timpul, toamna, taina mi te poartă
Blînd în zori, greu în amiaz, lin în mormînt.




Pe aleea veche nici un om,
Nici o frunză pe castanii de cărbune,
Doar trecutul : cucuvaie într-un pom.
Und' ți-e rîsul ? unde plînsul ? să mai sune
Pe alee în surdină ca prin somn.




Albă casă, neagră frunză, putred parc :
Roata timpului își pierde uruirea.
Taina vremii mînă umbrele în țarc.
Numai toamna mi-a rămas și amintirea
Albă-n zare, sură-n casă, neagră-n parc.

Poezia An Mort de Ion Pillat

AN MORT



Casa veche cu coloane albe,
Parcul și mai vechi ca ea ;
Cerul vînăt peste care salbe
Pier cocorii-n seara grea.




Nucii negri, pajiștea deșartă
Și pustie, ca și parc și nuci,
Amintirea care-mi bate-n poartă
Lung, în sufletul de tuci.




Miros jilav de trecut și ploaie -
Și mai putred și mai strîns
Calendarul veșted ce-n odaie
Stîrvul timpului l-a strîns.

Poezia Din Ramele Iatacului Vechi de Ion Pillat

DIN RAMELE IATACULUI VECHI




Ornicul alb de pe comoda bătrînă
Sună subțire și straniu ceasul străin...
Picură timpul adînc din plină fîntînă
Peste iatacul străbun cu divan și cu scrin.




Și vine ușa deschide cu teamă, nu știe
Că fata în criolină din ramele vechi
Și-așteaptă sfioasă și astăzi iubitul să vie :
Romantic, cu barbă și plete, joben pe urechi.




Și cine ușa o crapă, cum o să creadă
Că jupînița din ramă cu ochiul viclean
Tot mai pîndește la scară să vadă
Calpacul blănit cu samur al marelui-ban.

Poezia Cra-Ro-Ra-Ra de Ion Pillat

CRA-RO-RA-RA



Pășteau ciulinii turmele la șes,
Fierbea-n podgorii mustu-n zăcători,
Își întinse codrul covor des
Și munții albi se arătau prin nori.
De nu știu unde straniu o pasăre țipa
Sub frunza moartă-a inimii : cra-ro-ra-ra.




Era de cînd e lumea, de mult, de nu știu cînd :
Se lumina de ziuă... cu țara cot la cot,
Se depărta chervanul din clopote sunînd,
Ne tot purta pe drumuri ce le-am uitat de tot,
Pierdute pe vecie... Dar pasărea țipa
Cu glasul ei de toamnă tîrzie : cra-ro-ra-ra.




Cădeau fulgi mari și albi din cerul sur,
Priveam tăcut la jarul din cămin
Și însera albastru în parcul dimprejur
Țesînd pe geamuri ceață, pe gînd zăbranic fin,
Uitare peste toate... Și tot mai trist țipa
Șung pasărea din suflet : cra-ro-ra-ra.