Poezia În Miezul Iernii de Vasile Alecsandri

MIEZUL IERNII

( D-REI LYVIA MAIORESCU )


Vine de la munte iarna la cîmpie
Aducînd în poale zile de urgie.
Vie !
Eu sub lampă fac
Visuri de pe plac,
Și luîndu-mi oaspe dulce primăvară,
Rîdem de stihia care plînge-afară.




Iese-n calea iernii ca la o mireasă
Crivățul, fiorii, corbii, pîlca deasă.
Iasă ! Eu cu gîndul plec
Și ferice trec
Prin poiene-n floare, prin păduri umbroase,
Unde mii de glasuri cînt-armonioase.




Bate la fereastră iarna degerată.
Fruntea ei de sloiuri este încărcată.
Bată !
Eu îi zic : drum bun !
Și în sobă pun
Trei bucăți de frasin care ard cu pară,
Povestind de lumea veche, legendară.




Zboară pe-ntuneric umbre-ngrozitoare,
Cîrd de lupi în goană, stol întins de cioare.
Zboare !
Eu la foc privesc
Și mă-nveselesc,
Căci din depărtare văd sosind în țară
Paseri călătoare, oaspeții de vară.




Ninge ! vînt de moarte suflă să atingă
Flacăra vieții și din zbor să-o stingă.
Ningă !
Eu văd răsărind,
Eu văd înflărind
Iarba pe cîmpie, razele la soare
Și la umbra luncii albe lăcrimioare.




Joacă hora tristă lupii din răstoace,
Vulpele codane, urșii cu cojoace.
Joace !
Eu văd prin scîntei,
Văd cu ochii mei
Goale salamadre prinse-n horă vie
Ce la glas de grieri saltă-n veselie.




Sună-ntreg văzduhul de răcniri nebune.
Miezul nopții cheamă morții să ș-adune.
Sune !
Lampa eu mi-o sting.
Gîndurile-mi strîng
Și pe-o pernă moale cad în aromire
Și mă primblu-n lumea cea de nălucire !


Mircești 1882

Poezia În Miezul Iernii de Vasile Alecsandri

MIEZUL IERNII

( D-REI LYVIA MAIORESCU )


Vine de la munte iarna la cîmpie
Aducînd în poale zile de urgie.
Vie !
Eu sub lampă fac
Visuri de pe plac,
Și luîndu-mi oaspe dulce primăvară,
Rîdem de stihia care plînge-afară.




Iese-n calea iernii ca la o mireasă
Crivățul, fiorii, corbii, pîlca deasă.
Iasă ! Eu cu gîndul plec
Și ferice trec
Prin poiene-n floare, prin păduri umbroase,
Unde mii de glasuri cînt-armonioase.




Bate la fereastră iarna degerată.
Fruntea ei de sloiuri este încărcată.
Bată !
Eu îi zic : drum bun !
Și în sobă pun
Trei bucăți de frasin care ard cu pară,
Povestind de lumea veche, legendară.




Zboară pe-ntuneric umbre-ngrozitoare,
Cîrd de lupi în goană, stol întins de cioare.
Zboare !
Eu la foc privesc
Și mă-nveselesc,
Căci din depărtare văd sosind în țară
Paseri călătoare, oaspeții de vară.




Ninge ! vînt de moarte suflă să atingă
Flacăra vieții și din zbor să-o stingă.
Ningă !
Eu văd răsărind,
Eu văd înflărind
Iarba pe cîmpie, razele la soare
Și la umbra luncii albe lăcrimioare.




Joacă hora tristă lupii din răstoace,
Vulpele codane, urșii cu cojoace.
Joace !
Eu văd prin scîntei,
Văd cu ochii mei
Goale salamadre prinse-n horă vie
Ce la glas de grieri saltă-n veselie.




Sună-ntreg văzduhul de răcniri nebune.
Miezul nopții cheamă morții să ș-adune.
Sune !
Lampa eu mi-o sting.
Gîndurile-mi strîng
Și pe-o pernă moale cad în aromire
Și mă primblu-n lumea cea de nălucire !


Mircești 1882

Poezia Margărita de Vasile Alecsandri

MARGĂRITA



Margărita de la rai
A venit în zi de mai,
Lumea-ntreagă s-o admire,
Ea de sus a pogorît
Ca un oaspe mult iubit,
Ca a ceriului zîmbire.




Unii zic că-i îngerel,
Alții că-i fluturel,
Toți, că-i o minune rară.
Eu, bunicul ei bătrîn,
Cînd o văd, în al meu sîn
Rîde dulcea primăvară.




Și precum pe-un vechi stejar
Frunzele-n april răsar
Pline de cîntări voioase,
Naște-n sufletu-mi răpit
Corul scump rentinerit
De-amintiri armonioase.




Margărita-n calea ei
A călcat pe curcubei
Ș-a scăldat, surîzătoare,
Ochii săi în flori de in,
Fața-n albul unui crin,
Păru-n razele de soare.




Și, pășind pe verde șes,
Cu gurița-i a cules
O căpșună rozalie,
Și din aerul curat
Cu răsuflul a furat
Dulce glas de ciocîrlie.




Trece noapte, trece zi !...
În curînd ne vom trezi
Cu-o frumoasă fată mare,
Printre fete strălucind
Și prin lume răspîndind
O neînvinsă fărmecare.




La ivirea sa pe loc,
Facînd visuri de noroc,
Multe inimi au să bată.
Multe lacrimi de dor,
Multe versuri de amor
A să-nspire mîndră fată.




Iar părinții săi iubiți
Fi-vor mîndri, fericiți
De-a ei tînără splendoare,
Precum cerul e de ziori,
Ca pămîntul de-a lui flori
Și ca ziua de-al ei soare.


8 mai 1879

Poezia Margărita de Vasile Alecsandri

MARGĂRITA



Margărita de la rai
A venit în zi de mai,
Lumea-ntreagă s-o admire,
Ea de sus a pogorît
Ca un oaspe mult iubit,
Ca a ceriului zîmbire.




Unii zic că-i îngerel,
Alții că-i fluturel,
Toți, că-i o minune rară.
Eu, bunicul ei bătrîn,
Cînd o văd, în al meu sîn
Rîde dulcea primăvară.




Și precum pe-un vechi stejar
Frunzele-n april răsar
Pline de cîntări voioase,
Naște-n sufletu-mi răpit
Corul scump rentinerit
De-amintiri armonioase.




Margărita-n calea ei
A călcat pe curcubei
Ș-a scăldat, surîzătoare,
Ochii săi în flori de in,
Fața-n albul unui crin,
Păru-n razele de soare.




Și, pășind pe verde șes,
Cu gurița-i a cules
O căpșună rozalie,
Și din aerul curat
Cu răsuflul a furat
Dulce glas de ciocîrlie.




Trece noapte, trece zi !...
În curînd ne vom trezi
Cu-o frumoasă fată mare,
Printre fete strălucind
Și prin lume răspîndind
O neînvinsă fărmecare.




La ivirea sa pe loc,
Facînd visuri de noroc,
Multe inimi au să bată.
Multe lacrimi de dor,
Multe versuri de amor
A să-nspire mîndră fată.




Iar părinții săi iubiți
Fi-vor mîndri, fericiți
De-a ei tînără splendoare,
Precum cerul e de ziori,
Ca pămîntul de-a lui flori
Și ca ziua de-al ei soare.


8 mai 1879