Poezia Noaptea Pe Lagună de Ion Pillat

NOAPTEA PE LAGUNĂ


Iar cînd amurgul între cer și zare
Făcu din luciul apei lac de-argint


Lopătarii Cîntară :


Nori purpurii
Prin zări pustii
Spre Lido pier.
Pe-al mării larg
Nu e catarg,
Nici stea pe cer.


Cîrmaciul :


Cetatea Leului dispare...
Ce e : rămîne o nălucă...
Spre zante vîntul să ne ducă...

Ohé ! de pază marinare !


Un lopătar :

În depărtare
O pînză apare
Ca de lumină.
Nu-i pînză-n zare,
E lună plină
În depărtare.


Ohé ! de pază marinare !


Cîrmaciul :

Santa Maria del Salute -
Vin porumbeii mii și sute,
Vin doi copii să se sărute,
Și-n grape


Se scutură glicina-ntr-una,
Pe cînd, străluminînd laguna,
Îi oglindește alba luna
Pe ape.



Santa Maria del Salute -
Pier porumbeii mii și sute,
Pier primăverile cernute
Într-un.



Doar amintirea mai încape
Prin chiparoși și peste groape.
Cînd palid tremură pe ape
Lin luna.


El :

Un om cînta pe proră...
Nu vezi ce albă-i luna din valuri ? pare soră
Cu luna de pe ceruri adînci. E moartă una
Și nebuloasa roată ce tremură laguna
E numai amăgirea ce-n mare se oglindă.


Ea :


De ce vorbit-a omul de pe proră ?
Lorenzo, spune-mi pentru ce învie
Un biet cuvînt o-ntreagă simfonie
De amintiri, cînd sterp trecutul moare
Și vremea pururi nouă se perindă ?



Santa Maria del Salute, vorbă
Mai dulce ca un cîntec de teorbă
Ce tremură pe coarde-n depărtare...
Mai știi amurgul vînăt prin grădine,
Îmbătător mirosul de glicine,
Adormitor răsunetul de valuri,
Și fruntea ta fierbinte, pe-al meu piept ?



El :


Îmbătător mirosul de glicine...
Adormitor... și lună pe canaluri,
Iar eu visînd eram deștept.



Ea :


Ce vrajă nențeleasă cuprinde-n ea femeea
De poate cu fuiorul aducerii aminte
Din nou să te robească... și totuși știi că minte.


Ea :

Turburător de dulce e minciuna.
Privește cer și mare ! Minte luna ?


El :


Să piară cerul arcuit pe lume,
Întinsul cer cu fețe de păun !
Să sece marea unda ei în spume
Și soarele rămînă un tăciun !
N-am părul tău adînc ? Nu-mi trebuie noapte.
Privirea ta n-o am ? Ce-i stea și soare
Și raza lunei albe, cînd răsare
Privirea ta ? Iar de te-aud, ce-ș șoapte
Și plîngeri de vînt și murmur de mare ?...


Cîrmaciul tîeziu :

Ohé ! de pază marinare !

Poezia Ultima Fugă de Ion Pillat

ULTIMA FUGĂ

( Fragment dintr-un poem părăsit : Sfîrșitul pămîntului )


Albatroșii, cormoranii, goelanzii, pe vecie
Părăsesc șiraguri marea înghețată și pustie,
Unde soarele pe raze răsărind, rotund și larg,
Nu-i brăzdat de profilarea legănatului catarg.
Vulturii pleșuvi, ereții, gipaeții și condorii,
Vin țipînd spre oceanul ce inundă sicomorii,
Oglindind pentr-o clipită în oglinde ce dispar :
Umbra frunzei nemișcate, zborul tremurat și rar.
Ibiși roșii, berze albe și flaminzi trandifirii,
Invazia cu lumine orizonturi străvezii,
Fîlfîind în faptul serii ca petale duse-n vînt...




Cea din urmă caravană pribegită pe pămînt,
Elefanții care poartă veacurile în spinare,
Se înalță : povîrnișuri prăvălindu-se prin zare,
Și pe pasul lor pantere vin tîrîș, din salt în salt.
Nu-i cetate să înfrîngă neînfrînatul lor asalt :
Înfrunzesc smochini pe ziduri și tăcerea-n veac domni-va
La Angkor, la Siracusa, la Pergam și la Niniva...




Dar izbind cu valul prăbușitele pustietăți,
Legănînd pe undă soare și rupîndu-l în bucăți,
Pe cîmpia unde greieri își torceau prelung cîntarea,
Se revarsă tot mai mare, cu murmur și muget, marea.
Zei, altare se afundă. Toți Cezarii și toți Porii,
Sub aureola verde ce le-o lasă madreporii,




Dorm totuna cu nisipul risipiți prin ocean.
Peste dînșii hipocampii și delfinii fug. În van
Gîrbovită se trudește pretutindeni, cariatida,
Din sargase să ridice în spre soare Atlantida -
Vine noaptea, vine umbră, vine gerul, vin ghețari...
Și planeta-și mîna viața, ruga, dorul, fuga, zborul,
Spre limanul de lumină ce încinge Ecuatorul...

( În colaborare cu Horia Furtună )

Poezia Unor Mori de Vînt de Ion Pillat

UNOR MORI DE VÎNT



O, strașini cu-aripi negre pe discul alb al lunii,
Care-și aduc aminte, așa bătrîne sînt,
De Don Quihote-n luptă cu morile de vînt
Zărite pe-nnoptate pe drumul Pampelunii !



Sub șița învechită își întocmesc lăstunii
În primăvară cuiburi de paie și pămînt,
Și fiecare toamnă vă sapă un mormînt
În stîncă, pe țărînă, sau prin nisipul dunii.



Deși vă paște moartea cumplită an de an,
Tot mai păstrați trufie de nobil castilian ;
Subțire, brațul vostru înalță parcă-o spadă...



Și cum stați nemișcate - pricep : pîndiți grămadă
Să vie-n licărire de zale ce răsun'
Hidalgo de la Mancha și vinul lui nebun.

Poezia Barbarul de Ion Pillat

BARBARUL



E-n mine-o herghelie de armăsari. Sînt unii
Mai albi ca spuma-nvolburată, zvîrlită-n vînt de mare,
Mai albi decît e coama Licornei legendare ;
Sînt alții, fără pată, mai negri ca tăciunii.



Toți încordați așteaptă și rînchezînd, nebunii,
Buceagurile vremii să le despic călare.
M-aștern cu ei cîmpiei, dar prăbușit în zare
Mă ridic iar ; mai aprig sub nepăsarea lunii



M-arunc stăpîn pe altul ; mă-ntunec în pustie...
Și voi urla năprasnic în liniștea tîrzie,
Cînd calul cel din urmă va necheza spre stele :



Tovarășe, cu mine în moarte o să sari,
Tu, cel mai fără margini al sufletelor mele !
- E-n mine-o herghelie de falnici armăsari.