Poezia Biserica Lui Horia de Ion Pillat

BISERICA LUI HORIA



Mai stai visînd la nunții ce șoimi și aur poartă ?
Pe vale, Arieșul șoptind îl mai auzi ?
Pribeagă lîngă Argeș, vădană prindre duzi,
Biserică pustie și fără brazi la poartă.



Cioplită din puterea molidului și din
Credința strămoșească șegată-n bîrna dură,
Ce meșter vechi, de țară cu greaua lui secură
Ți-a hotărît altarul lui Horia, destin ?



În jurului tău cresc duzii cu fragedă verdeață
Și iarba crudă-ntinde la soare plase verzi
Să prindă rîndunele de umbră. Tu îți pierzi
Deasupra lor, în frunze, clopotnița-ndrăzneață.



Pe moții tăi zadarnic îi mai aștepți, și nici
Un preot nu-ți mai cîntă, bătrîn, din psaltichie...
Dar azi, cu primăvara, cerească și pustie,
Slujești botez la granguri și nuntă la furnici.

Poezia Lumina, Iarna de Ion Pillat

LUMINA, IARNA



A nins. În soare codrul cu trunchi de cărbune
Întinde umbre-albastre pe proaspătul omăt,
Și mă visez la geamuri cu anii îndărăt :
Văd dealul alb, tîrlia și vremurile bune.



Ies, scîrțîie zăpada ca ieri sub pasul meu,
Și, atîrnînd marame subțiri de promoroacă
De ramurile joase, lumina goală joacă
Azi numai pentru mine și pentru Dumnezeu.



Apoi își dă pe spate tot părul de beteală
Și sare învîrtindu-și al razelor hanger,
Și unde talpa-i roză atinge albul ger
Fulgerător scînteie pe nea cîte-o petală



Crra !... trece pe sub soare vîslind, întîiul corb.
A stat din joc lumina, pe brînci ce se face mică...
Crra !... stolu-ntreg - și-n umbră rămîn privind cu frică
Trei picături de sînge pe-o ramură de sorb.

Poezia Parcul Goleștilor de Ion Pillat

PARCUL GOLEȘTILOR



Am așteptat amurgul za zările să fie
Altare largi suflate în aur preacurat,
Iar sălciile, care pe drum au tremurat,
Înspre golești să-nșire albastra lor stafie.



Am stat bătînd la poartă prelung - și s-a deschis :
Și iată casa-n iederi și parcul în paragini,
Și iată-mi ca unul ce-ar răsfoi imagini
Dintr-o călătorie pe jumătate vis.



Aleile - e toamnă - duc toate către moarte.
Răzoarele se-neacă în bozii și-n urzici...
Și, inimă-ncărcată de amintiri, îmi zici :
Va trebui odată Florica ta să poarte



În ea pustietatea de care mai bolești...
Dar m-am oprit cu mîna sfios la pălărie,
Căci m-ajungeau, lungite de-amurg pe bălărie,
Mari, umbrele-nfrășire a' fraților Golești.

Poezia În Luncă de Ion Pillat

ÎN LUNCĂ



Tu, care treci cu carul sub dealul din podgorii
Ducînd la cîmp șindrilă sau sus la munte grîu,
Te-abate-n lunca veche și mînă pîn' la rîu
Amurgu-n văi lasă cu cîrduri de prigorii,



Cu-apusul luna albă căzu în heleșteu :
Pe floarea-i ca pe-un nufăr se-așează brotăceii,
Și cîntecul lor straniu, prin umbrele aleii,
Cu zile descîntate m-ar urmări mereu.



De n-ar începe-acuma ca-n amintiri să sune
Lung clopotele-ncete ce vin la zăvoi,
Dar vacile în noaptea albastrului trifoi
Treptat se depărtează prin vis și prin pășune...



Oprește-mă la Argeș, pe plaja care-o știu,
Să-i țin în mîini nisipul, în cupe efemere,
Și să visez - cum fuge prin degete și piere -
Trecutul, și talanga, și soarele tîrziu.