Poezia Acuarela de Ion Pillat

ACUARELA


Nu cuvintele purtate ca arginții
Vînturați din mînă-n mînă pe tejghele
Ar putea să mi te cheme-n ochii minții,
Rîu muntean, cu limpezimi de acuarele.



Cum să dau cu slove negre și tocite,
Jocul fraged : numai apă, numai soare,
Și frunzișul : spumă verde pe răchite,
Și lumina : aur sprinten sub picioare ;



Naltul cer primăvăratic care mînă
Sus la munte, pe ulmet și pe ariniști,
Norii albii și le adapă turma pînă
Vine seara cu-ale umbrelor nelinuști ;



Ridicîndu-se în noapte : vajnic taur,
Dealul care paște cer de stînjenei ;
Și zvîcnindu-și bobul mic spre cloșca de-aur,
Stelele zvîrlite-n zare - pumn de mei ;



Casele cu prispă scundă, stînd pe labe,
Suri zăvozi legați de drumurile-funii ;
Toate morile-n genunchi, ca niște babe
Ce albesc pe prudul gîrlei pînza lunii...



Cît aș vrea să uit de tot abecedarul,
Din tăceri să pot urzi păienjenușuri,
Să prind stele licărind pe-ntreg hotarul
Apelor încremenite-n luminișuri.



Și, în zori, în vorba-mi nouă să pătrunză :
Ceru-n aripi care cîntă arăturii,
Glasul apei, tactul morii, vîntu-n frunză,
Cucul, ritmic, ca și inima pădurii.

Poezia Aci Sosi Pe Vremuri de Ion Pillat

ACI SOSI PE VREMURI


La casa amintirii cu-obloane și pridvor,
Păienjeni zăbrelină și poartă, și zăvor.


Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De cînd luptară-n codru și poteri, și haiduc.


În drumul lor spre zare îmbătrîniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.


Nerăbdător bunicul pîndise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.


Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, și din berlină
Sări, subțire,-o fată în largă crinolină.


Privind cu ea sub lună cîmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.


Iar cînd deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spune Sburătorul de-un tînăr Eliad.


Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Și totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.


Și cum ședeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.


Dar ei, în clipa asta simțeau că-o să rămînă...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrînă...


Ce straniu lucru : vremea ! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ștersele portrete...


Te recunoști în ele, dar nu și-n fața ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poți uita...


Ca ieri sosi bunica... și vii acuma tu :
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.


Același drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dînsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.


Subțire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-însul amurgul se opri...


Și m-ai găsit, zîmbindu-mi, că prea naiv eram
Cînd ți-am șoptit poeme de bunul Francis Jammes.


Iar cînd în noapte cîmpul fu lac întins sub lună
Și-am spus Balada lunei de Horia Furtună,


M-ai ascultat ăe gînduri, cu ochi de ametist,
Și ți-am părut romantic și poate simbolist.


Și cum ședeam... departe, un clopot a sunat
- Același poate - în turnul vechi din sat...


De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Poezia Drum de Noapte de Ion Pillat

DRUM DE NOAPTE



Caleașcă, drum de noapte, păduri adînci de fag
Și prin frunzișe lună cernută-n ceață fină,
Poiene necosite de mult și miros vag
De flori de fîn în floare, de fagi și de sulfină...



În pace sufletească topindu-se, te-alină
Realitatea vremii pe al naturii prag,
Prin ce metempsicoză revăd obrazul drag
Al fetei de-atădată în albă crinolină !



Aceiași ochi sălbatici, aceleași zîmbet trist,
Din care făurisem a dorului povară,
Și eu același tînăr și palid bonjurist...



Cînd ea înfășurată în vălul de percal
Îmbălmăsat de vîntul pădurilor, în vară,
Visa la iarnă baluri la consulul muscal.

Poezia Timpul ( 1 ) de Ion Pillat

TIMPUL ( 1 )




L-a trezit, vorbind în vînt, o tocălie,
Din căpița de fîn proaspăt și curat
Unde Timpul ațipise noaptea-n vie -
Dar, ciudos pe lemnul prost, a scuturat
Ca un praf de aur zorii pe moșie,
Toți cocoșii din podgorii au cîntat...




Un văitoi sări, zbucnind, dintr-un tufiș,
Iar un pui de rîndunică dintr-o șură -
Îi privi, o clipă, pe furiș :
Iepurele, dintr-un hop trîntit pe-o rînă,
Amorți înghemuit în arătură ;
Pasărea pică din zbor înalt - bătrînă
Îi căzu, ca frunza, Timpului în mînă.




Dar el, șiret, nu s-a mirat
Că plugurile negre ies toate la arat,
Și mici - de-aici -
Cu boi greoi,
Dau zor :
Sînt niște coropișniți pe răzor -
Și-un car cu coviltir, pe iarbă dejugat :
Un vierme alb pe-o frunză de frasin, nemișcat...




Mari lanuri au crescut de grîu bogat ;
Cu seceri de lumină, viu, fete-au secerat,
Și roșii testimele în soare-au mișunat
- Gîndacă aprinși,
Ziși ,,boi ai Domnului” în sat -
Și stoguri ca bătrîne pe cîmp ținură sfat...
Și morile de apă, sortite de noroc
Să-și învîrtească roată, călătoreau pe loc...




Și cum aprinse toamna în codri-ntîiul foc,
O bună zi, din Iezer, Păpușa și Negoi,
Se scurseră pe drumuri, umflase-n valuri noi
Cu spuma lor de lînă, pîraiele de oi...
Și frunze-n viață printre atîtea moarte foi,
Sitari pestriți porniră cu toamna din zăvoi...




Iar Timpul a rămas uimit
Cînd primul fulg de nea a fulguit :
Un fulg căzut
Din stolul călător, ce s-a pierdut.




Atunci a rătăcit prin vii,
Și fără teamă
A poposit în larma de la cramă.



Tăcerea de o dată și-ntinse împrejur,
Auitor și veșnic, golu-i sur...
Pe sub bolțile pustii
A țesut păienjenișul,
Pri geamuri sparte da frunzișul,



Și din pereți
Creșteau bureți,
Pe butii goale - mucegaiul...
Viața își pierduse graiul,
Cojită ca o tencuială.


Lung Timpul a căscat de plictiseală...
A plecat.



Cu un sărut, din drum, schimbă în babă-cloanță,
Șchiopînd în băț și fără dinți -
O fată, dreaptă ca o lanță,
Mlădietoare în catrinți...
Și luînfu-i piersicile din obraz,
Lăsînd smochini uscate - făcu haz.




Acuma dase brumă timpurie,
Și carele grăbeau apre teascuri -
Zări pe deal, bogată-n rod, o vie,
Și-n ea - cu limbi de șerpi - un foc de vreascuri.



Pîndarul, cu suman și pușcă veche,
Vrăjea la jar șoptindu-i la ureche,
Pîndind și umbra nopții să nu fure.



Simți cum Timpul calcă prin pădure,
A bubuit lung pușca lui cu cremeni...
Dar Timpul, luînd în pakmă pîndar și deal și vie
A rîs, a rîs... suflînd ușor :
- Un fulg de păpădie
Ce-n vînt îl semeni -
Se depărtă priveliștea nălucitor ;



Se făcu mică... mică - așa cum
Ai fi privit-o la ,,panopticum”,
Sau încrustată-n tine, în rama anilor.



Și Timpul o porni la deal, la vale,
Sub stelele cît pumnul...
Și nici un sat nu-i mai ieșea în cale,
Nici un rumân nu întîlnea, nici unul.



Singur un Bordei - pitit și chior -
C-un ochi roșu de opaiț la fereastră,
Pe cîmpia înghețată mai adastă
Așteptînd pe călător...
Timpul de perete trînti ușa
Și intră stăpînitor.



Focul stins și-a zvîcnit cenușa,
Lumînarea sub icoană n-a clintit,
Și pe pat
Omu-ntins nu s-a mișcat,
Cu obrazul ca în piatră dăltuit -
Omul galben și cu brațe-ncrucișate...


Timpul, mort și el, căzu pe spate.