Fabula Popa și Mortul de La Fontaine

POPA ȘI MORTUL


Posomorît pornise Mortul
spre noul său sălaș de-apoi,
iar Taica Popa, om vioi,
era zorit s-apuce ortul.
Ferchezuit și primenit, ca după datină,
într-un veșmînt de blană cu numele sicriu,
din care nici dogoarea nici gerul nu-l mai clatină,
cum i se mai întîmplă celui viu,
pornise Răposatul într-un dric,
spre ultimul său țel,
cu Taica Popa lîngă el
boscorodind într-una din tipic
crîmpeie din bucoavna cărților,
în grabă îngăimate cam peltic,
din slujba hărăzită pentru odihna morților.
Învrednicit grozav de dragul ortului,
din ochi cu lăcomie îl sorbea,
chezășuind că o să-i cînte Mortului
tropare și comînduri și tot ce se cădea.
Și ,,Doamne miluiește-l” iar și iară,
în gîndul său Parohul socotea
cît i se cuvenea să ia în ceara,
cît în pomneți, cît în colaci,
cît în colivă și-n pitaci.
Firește că din banii ce-i va lua peșin
va cumpăra un butoiaș de vin,
o fustă slujnicei și, poate,
o rochie unei nepoate.
Cînd, la o cotitură, - zdronc și șart -
se pomeni cucernicul cu capul spart
și-i amuți pe buze-ndată ohul :
poznaș, enoriașul din sicriu,
- cam zavergiu -
izbindu-l cu sicriul, își lua cu el Parohul !


Da, viața e năbădăioasă :
atîtea plănuim cu sîrg, -
dar socotelile de-acasă
arareori se potrivesc cu cea din tîrg...

Fabula Popa și Mortul de La Fontaine

POPA ȘI MORTUL


Posomorît pornise Mortul
spre noul său sălaș de-apoi,
iar Taica Popa, om vioi,
era zorit s-apuce ortul.
Ferchezuit și primenit, ca după datină,
într-un veșmînt de blană cu numele sicriu,
din care nici dogoarea nici gerul nu-l mai clatină,
cum i se mai întîmplă celui viu,
pornise Răposatul într-un dric,
spre ultimul său țel,
cu Taica Popa lîngă el
boscorodind într-una din tipic
crîmpeie din bucoavna cărților,
în grabă îngăimate cam peltic,
din slujba hărăzită pentru odihna morților.
Învrednicit grozav de dragul ortului,
din ochi cu lăcomie îl sorbea,
chezășuind că o să-i cînte Mortului
tropare și comînduri și tot ce se cădea.
Și ,,Doamne miluiește-l” iar și iară,
în gîndul său Parohul socotea
cît i se cuvenea să ia în ceara,
cît în pomneți, cît în colaci,
cît în colivă și-n pitaci.
Firește că din banii ce-i va lua peșin
va cumpăra un butoiaș de vin,
o fustă slujnicei și, poate,
o rochie unei nepoate.
Cînd, la o cotitură, - zdronc și șart -
se pomeni cucernicul cu capul spart
și-i amuți pe buze-ndată ohul :
poznaș, enoriașul din sicriu,
- cam zavergiu -
izbindu-l cu sicriul, își lua cu el Parohul !


Da, viața e năbădăioasă :
atîtea plănuim cu sîrg, -
dar socotelile de-acasă
arareori se potrivesc cu cea din tîrg...

Fabula Vulturii Și Porumbeii de La Fontaine

VULTURII ȘI PORUMBEII


O pricină măruntă, din păcate,
stîrni războiul printre-naripate,
nu printre cele ce ne-aduc amite
de Venera, prin gingășia lor,
ori cele care trag prin slăvi, nainte,
al Primăverii car îmbietor.
Nu vom găsi-n asemenea tumulturi
Hulubii blînzi, ci fioroșii Vulturi,
cu ciocul coroiat, plini de mînie,
doar pentr-un hoit porniți să se sfîșie.
Cînd mi-amintesc, și-acum îmi vine-a plînge :
cumplit măcel : ploua din slăvi cu sînge
și-atîtea căpetenii au pierit
și-atîți viteji aveau să piară încă,
încît și Prometeu, uitat pe stîncă,
spera c-a isprăvit de suferit.
Te minunai, cînd s-avîntau în zbor,
și te cutremurai, văzînd cum mor.
Surpriza, istețimea intr-n joc
cu-atîtea vicleșuguri la un loc
și furia,-nzecită în asalt,
prin vălmășaguri crîncene și sumbre,
a înțesat tărîmul celălalt,
cu un noian cotropitor de umbre.
Ci căsăpirea asta-ngrozitoare
le-a-nduioșat pe alte zburătoare
cu guleraș strălucitor la gît,
cu inima atît de iubitoare,
de bună și statornică, încît
au pus la cale-ndată o-mpăcare.
Și solii-au fost atît de minunați
și-atît au stăruit de-mpricinați,
că roadele-mpăcării le-au cules...
Doar se-ncheiase pacea între tartori
și-au iscălit și solii-n chip de martori,
că Vulturii îndată au purces
să prăpădesc bieții Porumbei,
măcelărind prin tîrguri și prin sate
aceste zburătoare vinovate
de proaspăta-mpăcare dintre ei.



Lăsați-i să se macine-n război
pe cei mereu porniți pe răutate :
e-o chezășie tihnei dintre voi.
Tîlharilor așa le vii de hac !
În treacăt fie spus, de-acuma tac...

Fabula Vulturii Și Porumbeii de La Fontaine

VULTURII ȘI PORUMBEII


O pricină măruntă, din păcate,
stîrni războiul printre-naripate,
nu printre cele ce ne-aduc amite
de Venera, prin gingășia lor,
ori cele care trag prin slăvi, nainte,
al Primăverii car îmbietor.
Nu vom găsi-n asemenea tumulturi
Hulubii blînzi, ci fioroșii Vulturi,
cu ciocul coroiat, plini de mînie,
doar pentr-un hoit porniți să se sfîșie.
Cînd mi-amintesc, și-acum îmi vine-a plînge :
cumplit măcel : ploua din slăvi cu sînge
și-atîtea căpetenii au pierit
și-atîți viteji aveau să piară încă,
încît și Prometeu, uitat pe stîncă,
spera c-a isprăvit de suferit.
Te minunai, cînd s-avîntau în zbor,
și te cutremurai, văzînd cum mor.
Surpriza, istețimea intr-n joc
cu-atîtea vicleșuguri la un loc
și furia,-nzecită în asalt,
prin vălmășaguri crîncene și sumbre,
a înțesat tărîmul celălalt,
cu un noian cotropitor de umbre.
Ci căsăpirea asta-ngrozitoare
le-a-nduioșat pe alte zburătoare
cu guleraș strălucitor la gît,
cu inima atît de iubitoare,
de bună și statornică, încît
au pus la cale-ndată o-mpăcare.
Și solii-au fost atît de minunați
și-atît au stăruit de-mpricinați,
că roadele-mpăcării le-au cules...
Doar se-ncheiase pacea între tartori
și-au iscălit și solii-n chip de martori,
că Vulturii îndată au purces
să prăpădesc bieții Porumbei,
măcelărind prin tîrguri și prin sate
aceste zburătoare vinovate
de proaspăta-mpăcare dintre ei.



Lăsați-i să se macine-n război
pe cei mereu porniți pe răutate :
e-o chezășie tihnei dintre voi.
Tîlharilor așa le vii de hac !
În treacăt fie spus, de-acuma tac...