Fabula Monopol de Tudor Arghezi

MONOPOL


Un scriitor ilustru ajunse propietar
Pe scris și pe tipar.
Da tuturora aspre mustrări, dojeni și lecții,
Învierșunat, la pîndă în sute de direcții, -
Politică, știință, guvern, literatură, -
Nu-i da răgaz să sufle cu pana nimănui
Străin de tămîierea și de pulpana lui.
Cine boia să-i placă, și ca să-i meargă bine,
Era silit condeiul la idol să-și închide,
Căci îi plăcea, de-a lungul de către orice ins,
Frecat cu mirodenii, să fie-ntins și lins.
Te-nchiriai pe viață
Erai primit în horă și arătat în piață.
Ilustrul însă, iacă,
Vedea că cititorii cu el nu prea se-mpacă.
Avea cerneală multă și înmuia în ea
Cea mai nemăsurată bidinea.
Cînd se pornea să scrie
Nu-l ajungea din urmă nicio tipografie,
Necum cumva cititul,
Căci frazei începute de-i căutai sfîrșitul
Și punctul, printre rînduri mînate cu pîrțag,
Măreț, confuz și vag,
De-abia-l găseai pe-o foaie, cînd te-apucase noaptea,
La pagina din cartea a patruzeci și șaptea.

Fabula Scîndura de Tudor Arghezi

SCÎNDURA




Un om umbla să bage-n casă
O scîndură de brad, cam noduroasă.
Nu-i vorba că-avea noduri, dar tocmai ca s-ajungă,
El scîndura aleasă și-o alesese lungă.
De șase coți ori șapte, de printre hodoroage,
Se pregătea pe ușa odăii lui s-o bage,
Și chibzuind cum face de isprăvit căratul,
S-a repezit pe ușă cu-o scîndură de-a latul.
Dar se lovi-n părete, parcă-l împinse dracul,
De se știrbi la gură, căzînd de-a berbeleacul.
Întîi nu prea-nțelese și n-avea ce să spuie
Și pipăindu-și fruntea dădu și de cuie.
Sculîndu-se, mai stete, se mai gîndi  și, iată,
S-a luminat la minte dintrodată :
,,Nu vrei să-ncapi pe ușă ? O să te bag pe geam,
Cum ne fusese vorba dintîi, cînd mă gîndeam.
Și ca să fiu mai singur că poți intra, așteaptă,
O să te mut din stînga, acum, în partea dreaptă.”
Într-adevăr, schimbată, cu capetele-ntoarse,
Se repezi mai tare și capul și-l și sparse.
A doua izbitură de zid l-a schilodit
Și a ieșit din lupta cu scîndura, borșit.
- ,,Ptiu ! - înjura săracul, - mi-a scos din șold piciorul ”
Stai, că mă pun pe tine cu toporul.”
Dar își aduse-aminte că n-avea dușumele
Și că avea nevoie de blăni, nu de surcele.
Cu scîndura în brațe, întîi nu te gîndiși
Că trebuie să intre pe dungă și pieziș ;
Al doilea, crezuseși că-ntoarsă, bunăoară,
O scîndură se face, Păcală, mai ușoară.

Fabula Acul și Ața de Tudor Arghezi

ACUL ȘI AȚA



Nenea Acul, țața Ața
Își pierdură dimineața
Pe un cot
De postav sau șeviot.
Nu prea știu porecla lor,
Pentru că nu sînt croitor.



Acul zise : - ,,Ce ai azi
De te-ncurci mereu și cazi ?
Cînd te rupi și cînd te-nnozi
La un fir cu două cozi.”




Ața zise : - ,,Tu mi-o spui,
Cînd mă duci așa haihui ?
Ia mai bine ține-ți gura
Și fă drept împunsătura.
Văd că lucrul nu ți-e drag,
Cpși de-o zi la un nădrag
Și nu te-am văzut în stare
Să pui niște buzunare.
Te-ai întors de-atîtea ori
De la bumbi la cheotori,
Și cu toate că ți-am spus
Că-i pui strîmb, mai jos, mai sus,
Ca un încăpățînat
Tu nici nu m-ai ascultat.
Și clientul și patronul
Au văzut că pantalonul
Încercat a treia oară
Tot îl roade
Și nu-i vine cumsecade.
Ia nu te mai îngîmfa,
Lua-te-ar Naiba să te ia.
Cine treaba nu și-o știe
Ia o altă meserie.”
Zise Acul : - ,,Stai nițel.
Cîrpa-nfruntă pe oțel ?
Te-am simțit de-o vreme, Ață.
Că ajungi cam îndrăzneață.
Altă treabă nu mai ai,
De te ții de mine scai ?
Nu mai pot să fac un pas,
Că-mi dai una peste nas.
Numai să nu-ți pară rău.
Fii, mă rog, de capul tău.
Nu-i destulă o rușine,
Ca un maț c-atîrni de mine ?





Mult o să te mai rabd și car ?
Parcă ți-aș fi fost măgar.
Nu vezi c-ai îmbătrînit ?
Cicăleala te-a băbit
Și, din neagră, ai albit.
Tu ești ce feseseși : Ața ?
Îți dă, uite, și mustața.
Cînd m-am însurat cu tine
Nu te săturai de bine.
Ai uitat, de cînd te-am luat
De pe ghem, că ți-s bărbat ?”





- ,,Uite cine mă învață ! -
Îi răspunse țața Ață. -
Un sfrijit, un găunos,
Încrezut bărbat frumos.
Uită și el că, la zor,
L-am primit, de milă, chior.
De m-aș lua după sudalme,
I-aș cîrpi și două palme.”





La această sindrofie
A sărit dintr-o cutie
Acul bont cu gămălie,
Care nu se prea pricepe
Cît și celălalt să-nțepe.
Ubse-l pui acolo șade,
Că e tare cumsecade.
Și s-a mai vîrît să fie
Și o copcă mărturie.
Și un nasture, tiptil,
De cămașe de copil.
Mai pîndea și-un crocodil
Cu gingiile căscate
Pînă pe la jumătate,
Gros în fălci și acuțit :
Foarfecele de croit.




Dar cînd fuse - de odată -
Cearta mai întărîtată,
A intrat, cum s-a făcut,
O mașină de cusut.

Fabula Volumul Și Crîmpeiul de Tudor Arghezi

VOLUMUL ȘI CRÎMPEIUL



O carte proastă, dar legată-n piele,
Cu aur pe cotoare și cu stele,
Luxoasă, lustruită și bogată,
Stă-n raft ca o cucoană bosumflată
La teatru - care se preface
Că piesa lăudată îi displace.
E singură-ntr-o lojă și-i e cald.
Poartă-n urechi cerceii de zmarald,
Brățări pe brațe și, la gît,
Mărgăritare - și i, s-a urît.
O plictisesc asamblul și detaliul
Și-și face vînt la piept cu evantaiul.
E decoltată pînă-n toate celea
Și, ca și cartea groasă, și-arată toată pielea.
Din raftul de alături, subțirea cărțulie,
Se-ntreabă cu sfiială, din palida-i hîrtie,
Dacă-nțelesul cărții și scrisul se măsoară
Cu luxul și grosimea-n cotor de dinafară.
Ea-i descusută, foile îi ies,
De-abia se descifrează de jerpelite ce-s.
Se vede cît de colo c-a fost și-i o ispită
Prin cîte mîini trecuse, citită răscitită,
Pe cînd vecinul mîndru, de drept aristrocat,
Stă-n raft, ca-ntr-o vitrină pantoful nencălțat.





Broșura se smerește și întreabă :
- ,,Cucoană, ești o carte a unui om detreabă,
Dar cum se face, voi
Să știu, de ce atîtea foi,
Atîtea pagini, pare că o mie ?
De ce cîtămai teancul de hîrtie ?
Mi-ar fi, mărturisesc, rușine
Să am atîta hoit pe mine.
Te-ai revărsat și curgi ca un potop,
Cerneala dumitale nu are fund și dop ?
Condeiul, cînd e ager și nu minte,
Un gînd îl spune-n cîteva cuvinte.
Ți-e mătură condeiul și mîna cît copita,
De te lățești atîta și cu nemiluita ?
Probabil autorul se bucură, nu glumă,
Că a frecat fărîmat să dea atîta spumă
Și că și-a scris-o, cartea, cu săpun.
Nu-i vorbă, pămătuful pare bun
Și pe bărbie-alunecă mai bine.
În scris nefericirea-i clăbucul că nu ține.”