www.Zapaciti.ro

MONOPOL Un scriitor ilustru ajunse propietar Pe scris și pe tipar. Da tuturora aspre mustrări, dojeni și lecții, Învierșunat, la pîndă în sute de direcții, - Politică, știință, guvern, literatură, - Nu-i da răgaz să sufle cu pana nimănui Străin de tămîierea și de pulpana lui. Cine boia să-i placă, și ca să-i meargă bine, Era silit condeiul la idol să-și închide, Căci îi plăcea, de-a lungul de către orice ins, Frecat cu mirodenii, să fie-ntins și lins. Te-nchiriai pe viață Erai primit în horă și arătat în piață. Ilustrul însă, iacă, Vedea că cititorii cu el nu prea se-mpacă. Avea cerneală multă și înmuia în ea Cea mai nemăsurată bidinea. Cînd se pornea să scrie Nu-l ajungea din urmă nicio tipografie, Necum cumva cititul, Căci frazei începute de-i căutai sfîrșitul Și punctul, printre rînduri mînate cu pîrțag, Măreț, confuz și vag, De-abia-l găseai pe-o foaie, cînd te-apucase noaptea, La pagina din cartea a patruzeci și șaptea.

SCÎNDURA Un om umbla să bage-n casă O scîndură de brad, cam noduroasă. Nu-i vorba că-avea noduri, dar tocmai ca s-ajungă, El scîndura aleasă și-o alesese lungă. De șase coți ori șapte, de printre hodoroage, Se pregătea pe ușa odăii lui s-o bage, Și chibzuind cum face de isprăvit căratul, S-a repezit pe ușă cu-o scîndură de-a latul. Dar se lovi-n părete, parcă-l împinse dracul, De se știrbi la gură, căzînd de-a berbeleacul. Întîi nu prea-nțelese și n-avea ce să spuie Și pipăindu-și fruntea dădu și de cuie. Sculîndu-se, mai stete, se mai gîndi  și, iată, S-a luminat la minte dintrodată : ,,Nu vrei să-ncapi pe ușă ? O să te bag pe geam, Cum ne fusese vorba dintîi, cînd mă gîndeam. Și ca să fiu mai singur că poți intra, așteaptă, O să te mut din stînga, acum, în partea dreaptă.” Într-adevăr, schimbată, cu capetele-ntoarse, Se repezi mai tare și capul și-l și sparse. A doua izbitură de zid l-a schilodit Și a ieșit din lupta cu scîndura, borșit. - ,,Ptiu ! ...

ACUL ȘI AȚA Nenea Acul, țața Ața Își pierdură dimineața Pe un cot De postav sau șeviot. Nu prea știu porecla lor, Pentru că nu sînt croitor. Acul zise : - ,,Ce ai azi De te-ncurci mereu și cazi ? Cînd te rupi și cînd te-nnozi La un fir cu două cozi.” Ața zise : - ,,Tu mi-o spui, Cînd mă duci așa haihui ? Ia mai bine ține-ți gura Și fă drept împunsătura. Văd că lucrul nu ți-e drag, Cpși de-o zi la un nădrag Și nu te-am văzut în stare Să pui niște buzunare. Te-ai întors de-atîtea ori De la bumbi la cheotori, Și cu toate că ți-am spus Că-i pui strîmb, mai jos, mai sus, Ca un încăpățînat Tu nici nu m-ai ascultat. Și clientul și patronul Au văzut că pantalonul Încercat a treia oară Tot îl roade Și nu-i vine cumsecade. Ia nu te mai îngîmfa, Lua-te-ar Naiba să te ia. Cine treaba nu și-o știe Ia o altă meserie.” Zise Acul : - ,,Stai nițel. Cîrpa-nfruntă pe oțel ? Te-am simțit de-o vreme, Ață. Că ajungi cam îndrăzneață. Altă treabă nu mai ai, ...

VOLUMUL ȘI CRÎMPEIUL O carte proastă, dar legată-n piele, Cu aur pe cotoare și cu stele, Luxoasă, lustruită și bogată, Stă-n raft ca o cucoană bosumflată La teatru - care se preface Că piesa lăudată îi displace. E singură-ntr-o lojă și-i e cald. Poartă-n urechi cerceii de zmarald, Brățări pe brațe și, la gît, Mărgăritare - și i, s-a urît. O plictisesc asamblul și detaliul Și-și face vînt la piept cu evantaiul. E decoltată pînă-n toate celea Și, ca și cartea groasă, și-arată toată pielea. Din raftul de alături, subțirea cărțulie, Se-ntreabă cu sfiială, din palida-i hîrtie, Dacă-nțelesul cărții și scrisul se măsoară Cu luxul și grosimea-n cotor de dinafară. Ea-i descusută, foile îi ies, De-abia se descifrează de jerpelite ce-s. Se vede cît de colo c-a fost și-i o ispită Prin cîte mîini trecuse, citită răscitită, Pe cînd vecinul mîndru, de drept aristrocat, Stă-n raft, ca-ntr-o vitrină pantoful nencălțat. Broșura se smerește și întreabă : - ,,Cucoană,...

CUIUL Într-o vreme, la-nceput Și-ntr-un leat nemaiștiut, Care, nu pot să însemn, Casele erau de lemn Și ulucile de scînduri, Ca și azi, întinse rînduri, Puse strîmb și cap în cap Și proptite cu proțap. Dar zburau cu fiecare Vînt mai tare, Case, garduri și pătule ; Și în timpurile toate Grijile erau destule. Le-adunai împrăștiate Și-ncepea din nou și iar Truda muncii în zadar, Ca să scoli din clătinare Iarăș doagele-n picioare Și din nou să le anini Cu te miri ce rădăcini. Năzdrăvan, cum altul nu-i, Un băiat al nimănui Născoci, atunci, un cui. Și l-a scos și arătat. Cuiul nou o săptămînă A umblat din mînă-n mînă. A fost strîns și pipăit, Pus pe limbă, mirosit, Niciun om nu înțelege Cuiul țeapăn cum să lege, Fără funii și curele, Scîndurile între ele. Năzdrăvanul și golanul Îl înfipse cu ciocanul. Zice unul : - ,,Dragul meu, Așa cui făceam și eu, Poate chiar mai dichisit, Însă, vezi, nu m-am gîndit”.