Poezia Cătunul de Tudor Arghezi

CĂTUNUL



Cătunul s-a mutat tiptil, din zare,
În cimitirul lui, mai mare.
Ce s-a născut, pe rînd s-a și-ngropat
Și crucile-au intrat în sat,




Viori de lemn
Încremenite într-un semn.
Și au ieșit din sat pînă departe,
Lăsînd-i drumurile moarte.





Ia seama bine, dacă treci,
La încîlcitele și vechile poteci.
Să nu te-mpiedici de ciulini.
Morții-s acolo, ca-n cătun, vecini.




Tîrît în ploaie de ciubote grele,
Drumețul, noaptea, poate se se-nșele
Și, încercînd cîrligul pus la porți,
Să ceară găzduire de la morți.

Poezia De La Jii, În Drum de Tudor Arghezi

DE LA JII, ÎN DRUM


De la Jii, în drum, încoace
Nicio vatră nu mai coace,
Niciun coș nu scoate fum,
Cît îi țară, cîmp și drum.
În vetre-n niciunele
Nu-i aprins tăciunele.



Drumu-i lung pînă la Jii...
Vitele-au tînjit în iarnă
Mai mult moarte decît vii.
Abia calcă, se răstoarnă.
Una-i șchioapă, alta-i oarbă,
Toate-au chică, toate barbă.
De răbdare, de flămînde.
Au și coarne și-s și blînde
Și pe nemîncatele,
Binecuvîntatele !




S-au smerit bietele vite,
Parc-au fost călugărite.
Ochii-ntregi și ochii lipsă
Bat ca din Apocalipsă.
Rod în gard și-n cimitire
Lemnul crucilor subțire.
Pe la Sfîntul Nicolaie
Mai rămîn niscaiva paie
Și coceni, de cap de vită,
Pe o streașină belită.

Poezia Drumu-I Lung de Tudor Arghezi

DRUMU-I LUNG




Drumu-i lung din Jii încoace
Și cuptiorul nu mai coace.
Cîtă-i calea, cîtu-i drum,
Nu e vatră, nu e fum,
Azimă și mămăligă.
Maica plînge, pruncii strigă.
Au rămas în sate vii
Numai cîteva stafii,
Fără păr, fără gingii.
Un' mă duc și un mă port
Pute-a candelă de mort.
Maicile și vacile-au
Înțărcat săracile.
Gura umblă după sîn
Frămîntînd un hoit bătrîn.
Ugerile, țîțele,
Aspre ca tărîțele.
După ce-au pierit și cînii,
Au rămas numai bătrînii,
Să-și numere zilele.
Te apucă milele,
Lacrimile și mînia.


Asta fuse România ?

Poezia Da, E Lung de Tudor Arghezi

DA, E LUNG



Drumu-i lung pînă la Jii,
Fără tați, fără copii.
Ce rămîne sînt flăcăi
De scutec și de copăi.
Casele, cătunele,
Colea, cîte unele,
Au rămas ca niște babe,
Vinete, scîlcii și slabe.
Fetele îmbătrînite
Nu mai știu să se mărite
Pe flăcăi i-a luat pe sus
Și i-a dus și i-a tot dus.
I-a furat o vijelie
Peste negura pustie
Și i-a dus, i-a răsucit.
Pînă li s-au risipit,
Zvîrcoliți de-a-ndoaselea,
Zgîrciurile, oasele.
Ce fu ăsta, om cu față,
Cel împleticit în ceață ?
Cîrja-l ia de subsuoară.
Îl întoarce și-l doboară.
Făt-Frumos era frumos :
I-a căzut falca de jos.
L-au mîncat pe jumătate
Toate rănile spurcate.
A scăpat ciuntit și mut.
Brațele și le-a pierdut.
Doar genunchii, calea, valea,
S-au strîmbat ca alte alea.